duminică, 8 octombrie 2017

alt-ctrl-Love it

Imi striga frica sa o simt
Si abia m-atinge si ma mint
Incerc doar gandul sa-l intind
Imi striga si ma-ntorc zambind
Credeam ca-i fericirea
Astept calm, detasat de sine
Ma-nclin catre furtuna care vine
In cer ard suflete divine
In focul intetit de ingeri
O mana scrie pagini si viseaza tremurand. Sunt adieri care iti apar in vis, sunt aripile lor straine.
Eu ard departe, atat de departe incat caldura degajata ajunge la voi sub forma de gheata. Lumina nu o poti zari de soare, iar unu plus unu inseamna  doar doi. Dar doi nu inseamna doar unu plus unu, ci si doi plus zero.
Cutare si cutare era un tip vioi ce traia intr-un orasel minier departe de tot ce iti poti imagina in cea mai senina noapte a mintii tale. Foarte departe in timp, nu si in spatiu. O cunostea si o iubea pe Vicentia, vanzatoarea. Tehnic nu era vanzatoare, ci pustoaica de la care inchiria casete video. Practic era vanzatoare, pentru ca visele lui costau 8 lei si necesitau o copie obscura dupa buletin.
Erau cele mai interesante zile gri intr-un context banal, dar al carui algoritm fusese descifrat de el. Si isi dorea pian, piete pline, porturi mirosind a peste, curve carismatice, gangsteri si limuzine cu geamuri fumurii. Povesti de dragoste imposibile, intr-un cadru impasibil la vise. Iluziile unui viciu domestic si cuminte.
Pasea, mergea, plutea, caci timpul lui se derula cu repeziciune inapoi atunci cand urma sa o vada pe Vicentia. Efemerul parea doar efemer si doze mici de dopamina se descarcau la fiecare pas spre consignatia de la parterul blocului B53. Cautase zile in sir blocul B52, doar pentru a-si satisface curiozitatea si sindromul obsesiv nascut de o eventuala coincidenta bizara. Insa nu exista. Denumirea blocului B53 fusese probabil aruncata in memoria colectiva, deturnata prost catre un sef de evidenta urbanistica lipsit de orice urma de imaginatie. Asemenea erori, pe care el le constinentiza, il faceau sa isi puna serioase semne de intrebare asupra acelei entitati superioare ce a creat lumea dupa indubitabila-i logica si strategie. Nu citise biblia si nu stia Crezul. Relatia sa cu divinitatea se raporta la o ciorba de miel si cateva oua rosii o data pe an calendaristic, cosmic si bisericesc.

Intr-o zi friguroasa de februarie, cometa Halley trecuse foarte aproape de casa in care crescuse el. Citise asta intr-un ziar vechi pe care inca se zareau urme de cafea si de multe alte alimente nedefinite in timp si spatiu. Nu stia daca va mai apuca urmatorul perihelui si isi facea griji in privinta asta. Isi facea multe griji in general. Le construia meticulos adunand toate informatiile utile pentru a naste o grija serioasa. Viata simpla nu era pentru el, pentru ca, doar complicand realitatea, isi imagina ca intr-o buna zi va supravietui in modul complicat. Modul complicat era singurul mod in care el si Vicentia si-ar putea uni destinele intr-o viata reala si imperfecta. Inaugura grijile noi cu un drum spre balconul in care, pe langa cele 184 de casete tocite tip vhs, isi facusera loc, timid, cateva cutii de coca-cola, trei sticle de vin ars Zaraza si un dispozitiv de plastic ce imita foarte prost un pachet de tigari colorat din care ieseau ostentativ doua tigari, ca si cum o mana invizibila ar fi servit un gigant, invizibil si el, cu niste Lucky Strike. Si ironia s-ar fi terminat aici, daca cele doua tigarete gigante de plastic nu ar fi avut si chip. Un imbecil ajuns pe pile director de marketing, o lichea impinsa de la spate de o alta mana invizibila, de data asta a unei rude sus-puse, considerase ca e de bun augur sa le personifice in cel mai grotesc mod cu putinta. Astfel erai intampinat la intrarea in cosmelie de doua mutre patetice ce simbolizau complexitatea fumatorului american ce a renuntat la scoala si s-a apucat de filme pentru adulti de la o varsta frageda. In comparatie, rusii pareau o ploaie de genii. Nu ca n-ar fi.

duminică, 25 iunie 2017

fragment secund

Imi amintesc multe intamplari din anii aceia. Imi amintesc ganduri, trairi, experiente, logica intamplarilor, adrenalina si tot felul de prostii mai mult sau mai putin intamplatoare. Toate imi par si acum de o importanta majora.
Sunt foarte mirat cum de reusesc inca sa imi amintesc atatea. De obicei se asterne o ceata asupra trecutului, asupra acelor perioade in care eram liberi doar prin virtutea faptului ca eram tineri. Foarte tineri. Tampit de tineri.
Stiti, negura aia... negura... ce cuvant mizerabil si total anti-progresist. Transparent chiar. Un elixir al divagarii pe termen lung. Chiar nelimitat as spune. Dar nu spun. Nu spun nimic, ci doar posed zambetul tamp al celui ce isi aminteste clar, corect si cinic despre tot ce s-a intamplat atunci, neavand nimic in comun cu sensul progresismului in clipa de fata.
Multi amici, multi fosti amici, nu depasesc obstacolul subiectivismului, nu ocolesc bariera, nu o sar precum un atlet la olimpiada mintilor deschise. E frica de a gandi despre cum gandeai cand erai liber, despre ce simteai si cum actionai la fiecare impuls. Erau multe lipsuri, dar niciodata nu ne lipsea impulsul. Obiceiurile, parerile si curajul pe care il aveam atunci ne intimideaza acum. Multi prefera sa ingroape, sa acopere, sa se disculpe precum niste sociopati nevrotici. Ah, ce bine era, dar si ce bine ca a fost, a existat.
Am petrecut multi ani in cel mai straniu loc si timp, uneori inconstient de importanta sau de savoarea perioadei. Traiam fiecare clipa simtind ca voi fi printre putinii care nu regreta cu adevarat si imi pare bine ca nu m-am oprit atunci doar sa stau si sa analizez asta.
Nu, nu sunt nostalgic. Nostalgicii isi amintesc doar ce le convine. Sunt admiratorii de la distanta ai unei realitati distorsionate pe care o privesc prin sita. Cei ce regreta trecutul nu au niciun argument. Spun asta convins de simplul fapt ca nu au invatat mare lucru din el. Nu isi pot admira prezentul ca rezultat al unei constructii solide bazata pe un trecut asumat in totalitate. Nostalgicii ma plictisesc cu regretele lor. Sunt plictisit de socializare cu dependentii de moarte clinica. Nu am rabdare sa ascult baliverne si extrapolari a ceea ce a fost candva o fraza si s-a transformat acum intr-un roman prost. Romantismul ne-a dat doar clisee siropoase si batai de cap. Poezii pentru suicidul personalitatii. Dependenta de autocompatimire. Un dezastru!
Am plans si stiu clar de ce. Si nu rad acum ca am plans atunci. Imi aprob toate trairile cu aceeasi luciditate pe care mi-am insusit-o singur intr-o zi, ca simplu suvenir. Nu cred in virtutea dobandita. Sunt un simplu cumparator de chilipiruri pe care viata mi le ofera. Nu imi permit sa spun “nu” niciunei oferte. M-am nascut sarac. La fel ca voi.
Intr-una din noptile de atunci am baut pentru prima oara. Apoi au urmat alte nopti si altele... Mult am mai baut. Stiti voi ce...si de ce. Caci motivele nu se schimba, ci doar scuzele devin elaborate, complexe si tind sa acopere o arie vasta a vinovatiei de a fi complet nevinovat. “Pacatul” este doar un cuvant pe care cineva l-a folosit drept funda rosie la impachetat cadouri.  A nu se confunda cu suferinta. Suferinta provocata cuiva este o crima impotriva libertatii tale, sale si a celorlalti. Ma refer la “pacatul” experimentarii, la cunoasterea limitelor. “Pacatul” ca frica de a ne descoperi, de a explora si exploata ce zace in interiorul fiecaruia.
Sunt sigur ca nu-s primul care o spune. Nici nu imi atribui dreptul asta, insa ma folosesc de adevar in scopul eliberarii perioadei hedoniste prin care e suficient sa treaca orice individ pentru a se cunoaste. Este o eliberare de care am nevoie. Sunt constient.
Citeam atunci despre un experiment autorizat de Sigmund Freud asupra unei paciente, Emma Eckstein, si ea, la randul sau, psihanalist si scriitor. Pe scurt, aceasta i-a marturisit lui Freud ca are anumite probleme de natura psihica, pe care nu stie sa le gestioneze singura. La acea vreme, Freud era foarte apropiat de unul dintre prietenii sai, chirurgul Wilhelm Fliess. Acesta din urma era cunoscut pentru teoriile sale pseudostiintifice, teorii ce deduceau o legatura directa intre afectiunile psihice si remedierea lor prin chirurgie. Indepartarea unor organe sau a unor parti din organe, in teoria lui Fliess, ar fi remediat permanent anumite afectiuni din capitolul celor psihice.
Freud a diagnosticat-o pe Emma Eckstein ca fiind bolnava de isterie si masturbare obsesiva, convingand-o sa participe ca pacient la un experiement al doctorului Fliess. In acea perioada, masturbarea era considerata o afectiune a creierului ce duce la degenerarea si degradarea intregului organism. Fliess era convins ca ambele “afectiuni” pot fi vindecate printr-o cauterizare repetata a nasului. Astfel ca, in urma mai multor operatii esuate, femeia a ramas mutilata pe viata si cu probleme grave de sanatate. Unul din celebrele cazuri de malpraxis din istoria omenirii. Atat Freud cat si doctorul Fliess nu si-au recunoscut niciodata public vina pentru acest caz.
Am inteles din acest experiment un lucru de care m-am convins si ulterior. Am inteles ca aroganta poate deveni o arma. Suferinta, crima, agonia sunt consecinte ale arogantei atotcunoscatorului. Aroganta si vanitatea duse la extrem au provocat dezastre. Orgoliul te convinge sa nu spui niciodata “nu stiu”, iar, uneori, raspunsul tau elaborat, sofisticat si plin de argumente va deveni ingerul suferintei sau chiar al mortii.
Nu am si nu am avut niciodata incredere in cei care au un raspuns pregatit la absolut orice problema. In cei siguri pe ei si pe faptul ca omul este apogeul unui sir intamplator de coincidente, singura entitate universala capabila sa creeze. In schimb, nu pot avea incredere nici in creationistii, in credinciosii habotnici ce sustin ca ei sunt mai aproape de divinitate. Au ajuns primii acolo si coada s-a format in spatele lor. Vorbele lor nu valoreaza doi bani daca nu ai nimic de invatat din ele. Sunt doar baliverne. Cuvintele, aceste unelte cu care lucreaza toti, dar putini construiesc ceva cu ele. Tot un chilipir. Cine pune pret pe cuvinte, va sfarsi sufocat de iluzii.
Eram si inca sunt fascinat de carti si articole despre stiinta, astronomie si geografie. Fascinat de istorie si de sentimentul, uneori nejustificat, de mandrie pe care istoria il trezea in mine. Admiram curajul celor ce erau numiti eroi, exemplul conducatorilor abili, strategia si intelepciunea grecilor, ingineria romanilor, adaptabilitatea dacilor, darzenia slavilor, credinta musulmanilor, oportunismul spaniolilor - descoperitorii Lumii Noi. Ingrozit si fascinat de barbarismul de care omenirea a dat dovada pentru a atinge un fir de praf din ceea ce noi numim cu ignoranta si trufie: civilizatie.
Am fost si sunt fascinat de muzica. Muzica e singurul argument palpabil ca sufletul exista.
Am fost si sunt fascinat de iubire. Iubirea de locul din care vii si de locurile in care inca nu ai ajuns. Iubirea fata de cei apropiati, de familie, iubirea unei moment, a unei amintiri... de ce nu, a unui club sportiv cu care iti confunzi momentele de fericire duse la extrem. Iubirea unei echipe de fotbal nu este un sentiment superficial sau pueril. Sa crezi lucrul asta ar fi o dovada de aroganta ce ar jigni fericirea multora. Cine isi permite sa judece un om care ofera totul din dragoste?!!?
Termenul de iubire neconditionata este evident un pleonasm grosolan. Orice forma de bun simt si constiinta exclude conditionarea unei iubiri. Nu e loc de compromis. Oferi tot si asta te face cel mai fericit. Un simplu algoritm in matematica unei realitati infinite. Fara solutii, fara rezultate finale... doar experiment.
Am fost fascinat si de durere. De cat de creativa poate fi durerea. Nu ma refer doar la durerea fizica. Stiu, multi ar spune ca sunt nebun si ca nu e normal sa fii fascinat de ceva ce provoaca suferinta. Lacrimile, deznadejdea, cruzimea, confruntarea, pierderea, deziluzia, finalul iminent... ingrediente nedorite ce cladesc personalitati puternice. Cei ce supravietuiesc vor fi analgezicul de care omenirea are nevoie.

Am fost constient inca de atunci ca sunt pasager in aceasta calatorie cu un singur sens. Absurda uneori, limpede si logica in alte momente. Am invatat sa demontez fiecare prejudecata pe care mi-a daruit-o societatea cu scopul de a ma apara. Am invatat sa ma apar de mine protejandu-mi amintirile si conservandu-le cat mai bine cu putinta. Am invatat sa iert, sa accept, sa zambesc, sa fiu asa cum nu se asteapta nimeni sa fiu. Si cel mai important, am invatat sa uit ce am invatat. Sa las universul asta sa ma minuneze la fel in fiecare zi.

joi, 20 aprilie 2017

Scop nr.3

Frica. Fals. Pericol. Posibil. Frica. Fals, fals, fals... Observatie: fara teama exista doar control.

Admir radacini, admir seva, sangele, venele, arterele, nervii de otel si vasele liberiene si vasele lemnoase. Incerc sa descifrez ceea ce au scris creaturi microscopice pe dinauntrul lor: "Apt pentru a servi".
Admir si nu pot sa ma ridic la inaltimea lor, cand jos cad florile si se sparg. Mii de petale ce nu mai folosesc, poate doar vantului. Parfum fara efect. Doar pentru mine.
Astept la ceea ce pare capatul puterilor, dar niciodata nu se arata a fi. Astept sa plec.
Diavolii educati ai lui C. S. Lewis se bat cu pumnul in piept ca-s cei mai sofisticati straini de aici. As vrea sa votez singurul film pe care nu l-a mai votat nimeni si sa plec satisfacut ca mi-am pierdut laurii in ceata unei revolutii stupide. Tampitii sunt sfinti si confesiunea lor devine lege scrisa cu litere virtuale in culori fals vii, pe pereti virtuali pe care nu-i mai poate sterge nimeni. Niciodata.
Alaturi de zambete, de capete de porci, de flori si caini si plaje intinse, alaturi de iubiti, de oglinzi, de tatuaje sterse si acoperite, de copiii fara vina ai unei mame mult prea tinere, alaturi de muntii de gheata, la capatul lumii, in jungle exotice, pe malul lacului Alaotra sau la Urlatoarea cu totii asteptati orgasmul sintetic, 100% polyester... Inecati in alcool si acid setati-va zambetele si patinati spre infinit pe cabluri din fibra optica la viteze ametitoare. La cat? La ce? Care timp? Care vis?

Oamenii condusi de Hester Prynee descopera absurditatea si devin fascinati. Absurdul devine arta literara la Kafka. Conceptualism la Amis. Absurdul devine lege si in absurd noi credem. Normalitatea ca absurd. O litera intr-un alfabet fals. Inexistenta, dar acceptata. Constiinta te transforma in proscris si ai timp sa admiri tot timpul.

Nu am mai fost de mult aici. E praf. Ma simt obosit, la fel ca acasa.

Va pierd.
Ma intorc cand in ziua de dupa va fi cald si timp. Si vom povesti razand despre tot, in limita cunostintelor si posibilitatilor noastre de a ne exprima ordonat, vesel, indraznet... Ce lumina va fi!


Preotul a spus ca moartea-i o oglinda
Cu margine taioasa si luciul de argint
Sau o femeie care ar vrea sa-i prinda
Pe cei ce aleg sa minta si se mint.




marți, 24 mai 2016

Omniscient

"Inchide ochii! Imagineaza-ti o banala minge de ping-pong. Materializeaz-o. O sa iti iasa, dar neaparat sa fie alba. Nu uita acest detaliu. E important. Acum, concentreaza-te asupra ei!"
Asa citise El intr-o carte cu coperti bej. Scria acolo ca iti poti atinge starea de echilibru, poti medita doar controlandu-ti respiratia si imaginandu-ti acea minge alba. Dar El inchise ochii si isi imagina o minge complet neagra, iar acum se straduia sa vopseasca fundalul cu ceva colorat pentru a gasi-o. In acea bezna o ratacise din prima clipa. Si-o putea doar imagina ca este acolo, dar nu-i gasea cu exactitate locul. Si smulse de pe un raft al imaginatiei cutia cu vopsea turcoaz. Isi inchipui apoi o pensula groasa si incepu sa traga linii haotic in stanga si in dreapta. Se pare ca meditatia mai rau il agitase. Fundalul se impodobi cu petice smulse din jurul unor insule exotice. A avut tendinta sa isi inmoaie un gand in clorofila, dar i se impotrivira ochii verzi ce se ascundeau in spate. Ar fi fost prea mult.
Mingea disparuse complet. Probabil, din neatentie o acoperise cu stropi de vopsea, iar acum se camuflase perfect in acel plan. Cand totul devenea turcoaz si senin, El isi pierdea complet orientarea. Nu mai stia unde se termina cerul si incepe marea...sau invers. Suferea grav de amnezie atunci cand venea vorba de punctele cardinale sau de datele din calendar. A renuntat la ore, zile, saptamani si luni... Le-a strans pe toate intr-un cufar de culoarea nisipului si le-a ingropat. De atunci isi aminteste doar de comori si vise. Lumea rade, dar El nu vede.
Vorbeste mult, povesteste vrute si nevrute, insa numai in gand. Iar gandul ii raspunde in gri sau alb sau roz. Depinde de dispozitie. Foarte rar in negru.
Asta il duse inapoi cu gandul la mingea de ping-pong. De ce oare nu a vrut de la bun inceput sa si-o imagineze alba?! A avut sansa lui...ca fiecare.
Se simtea gol. Fara culoare. Probabil ca incepuse sa tremure de frig. Asa e uneori noaptea.
Isi imbraca sufletul cu un lac violet in care a fiert cateva legume pentru o supa. La inceput lacul era albastru, dar devenise violet dupa ce, printre legume, isi facuse loc si o sfecla rosie. Aceea care pateaza. Supa ii tinu de cald o vreme.
Ahhhh, a sunat! Ce iad!
Nu isi pierduse celelalte simturi. Reactiona la stimuli insa treaba asta il agita teribil. Si-a pierdut ideea, odata cu ea si rafturile, peticele de ocean si gandurile gri, albe sau roz.
A sunat cum suna o trompeta intr-un cimitir. El a deschis ochii sperand ca printr-un automatism ciudat, cineva sau ceva ii va astupa urechile.
Incercarea de a contempla acel sunet nu ii oferea nicio satisfactie. Nu atribuia culori sunetelor. Incetase de mult sa mai faca asta. Era zadarnic sa-si imagineze atat de multe culori pe cat de multe sunete distingea. Singurul zgomot pe care il agreea uneori era un anumit gen muzical. Iar acel gen muzical il asocia altei dimensiuni, altei stari, altor intamplari petrecute in alte ore ale altor zile si saptamani. Iar gandurile se afundau acum in algoritmul nedefinit, se impotmoleau si deraiau intr-un labirint de planuri diverse.
Diversitatea si necesitatea de a se adapta diversitatii, insa, il intrigau de cele mai multe ori. El credea  in liniste si simplitate. Se inchinase de mult diversitatii, dar incercase sa-si renege orice act hedositic odata cu aparitia primelor simptome. Iar atunci cand obosea sa coloreze vise, isi descoperea dragostea pentru simplitate in cartile pe care le primise. Le recitea fara sa tina evidenta. Acesta fiind apogeul diversitatii sale cotidiene.
In spatele ferestrei statea la panda o noua zi. Cerul se trezise devreme. Mirosul de cafea se amesteca cu aerul de munte, o scena in care visul noptii este rapus cu blandete. Insa o amintire ratacita din copilarie, luase acum locul supei si ii tinea de cald. Avea senzatia ca s-a intors din prima sa calatorie si cineva il astepta cu drag acasa.
Erau doar razele de soare ce-i colorau fereastra in galben. Se ridica din pat si incerca cu varful degetelor sa atinga razele de care se sprijinea fereastra. Ar fi vrut parca sa citeasca pe suprafata lor fina un mesaj secret. Zambi amar cand isi simti inutilitatea gestului si trase adanc aer in piept.
"De parca Soarele ar fi perfect", isi spuse.
"Ar fi daca ar scrie pe fiecare raza un rand lung de opt minute", raspunse gandul.
Acoperi acel gand cu groaza de a nu anticipa o lunga disertatie pe tema sferei solare si a infinitatii punctelor ce dau nastere acelor raze.
Ahhhh...daca n-ar fi sunat. Asa e omul, uraste ce i se cuvine, apreciaza ce nu are si isi doreste mai mult decat isi poate inchipui. Ar face bine sa uite tot de maine.
Ridica de pe jos o carte cu coperti negre si ii atinse primul rand.
"La inceput a fost cuvantul..."

( un fragment )

marți, 6 octombrie 2015

inter view

AE: Cu ce doresti sa incepem?
S: Cu desertul.
AE: Cu finalul? Isi au rostul discutiile despre sfarsit cat timp termenul in sine admite inchiderea ciclica?
S: Depinde. M-am gandit ca desertul nu inseamna sfarsit, ci, mai degraba, un inceput optimist, placut…   Poate chiar apetisant. Era un joc si poate o dorinta reprimata din copilarie. Nimic abstract.
AE: Bun. Sa trecem peste. Presupunem ca am un nivel reglat al glicemiei si tin la acest echilibru. Putem incepe?
S: Incepem. Tin sa remarc acceptarea unei supozitii doar pentru a regla balanta. O incercare stangace de a tolera de dragul egalitatii. V-as suspecta de comunism nedisimulat, dar… Da, incepem.
AE: Nu, nu… Va rog! Continuati! Nici nu am inceput si deja ma jigniti, nu in cel mai subtil mod cu putinta.
S: Dar de ce tindem sa formalizam atunci cand suntem indignati? De ce incercam sa atribuim tonul politetii unor acuze, cand ne vine, de fapt, sa spargem oglinda? De ce devenim impersonali cand vine vorba de conflict? Este si asta o forma de lasitate? Chiar si eu acum… Nu putem sa ne asumam?
AE: Ce anume? Politetea? Buna crestere?!? O forma de lasitate?!! Ma indoiesc…
S: Desertul a fost servit.
AE: Da. Ai dreptate. Nu suntem la usa cortului. A fost o discutie fara noima.
S: Pe mine ma atrag discutiile fara noima, cu conditia ca acestea sa nasca intrebari. Este suficienta o singura intrebare, apoi ea devine capcana pentru un raspuns ce naste controversa. De aici incepe polemica, iar polemica, acest copil din flori al ratiunii, naste, de asemenea monstri. Monstri pe care ii vedem doar in oglinda si ni se par adevaruri unice, absolute. Descoperim gheara unei specii de mult disparute si o privim ca pe ceva viu, ba chiar cu propria-i identitate. Uitam ca este doar o bucata de material dintr-un intreg imens.
AE: As dori sa evit polemica, dar am o nelamurire. Polemica naste monstri sau monstrii nasc polemica? Pana la urma, ce suntem noi? Tu ce te consideri a fi? Un monstru nascator de polemica, un neinteles, un rebel? Ar fi in regula daca te-as eticheta ca fiind victima propriilor polemici? Pentru ca observ atitudinea ta, care nu contest ca imi place, dar nu pot elucida scopul.
S: Simplu. Suntem oameni civilizati. Nu?!
AE: Da. Asa cred.
S: Fals. Nu suntem. Si iti pot argumenta asta, dragul meu prieten, in timp ce tu nu esti sigur pe raspunsul tau afirmativ si, fara sa constientizezi, ti-ai exprimat incertitudinea prin ce a urmat dupa acel “da” rostit in orb, in inertie.
AE: Despre ce inertie vorbesti?
S: Despre cea indusa. Despre cea mai simpla forma de manipulare existenta. Adresarea unei intrebari inchise, la care te-am obligat sa-mi dai raspunsul pe care doream sa-l aud din cele doua variante posibile. Apoi a intervenit ratiunea, nu?! Iar tu ai spune iar un “da” negandit. Insa eu te-as contrazice din nou si ti-as spune ca a intervenit subconstientul tau, care, in experienta lui nemasurabila, ti-a urlat in timpane ca e cazul sa te intorci si sa revizuiesti acel “da”. Sa nu te lasi manipulat. Acolo, in subconstient, zace mandria ta de a fi cine esti si nu te lasa sa fii luat drept un prost. Acel “asa cred” vine ca o confirmare ca inca nu esti un robot programat sa fie util si imbecil, ci inca esti capabil sa stai fata in fata cu mine si sa fii un monstru. Acum intelegi polemica?
AE: Vrei sa spui ca atunci cand adevarul va fi absolut, noi nu vom mai fi oameni?
S: Vom fi Dumnezeu sau neinsufletiti. Exista variante. Tii minte, relativitatea?!? Noi, ca finite, nu ne permitem sa fim exacti. Exactitatea ne-ar nega constiinta. Variantele, alternativele ne dau energie. Energia ne ajuta sa ne miscam. Miscarea in spatiu creaza dinamica. Dinamica inseamna timp. Timpul ne ajuta sa constientizam, sa impartim, sa ne raportam. Se intampla…aici, in dimensiunea noastra din care suntem incapabili sa iesim, sa abstractizam, sa reducem la absurd. Traim in lumea fizicii si a matematicii. Este singura logica dupa care ne ghidam, pentru ca se aplica fix aici…in spatiul nostru 3D. In zona noastra de confort. Suntem o specie si o constiinta totodata. Suntem polemica. Ce ai vrea sa fac?!?
AE: Sa taci o clipa. M-ai ametit de tot. Nu pot procesa tot ce indrugi acolo. Este filosofie sau ce…? Te-ai dus prea departe. Eu cred ca suntem oameni civilizati si atat.
S: Suntem oameni, dar suntem departe de a fi civilizati. Abia am iesit din jungla. Raportat la existenta universului, a galaxiei din care facem parte, noi suntem la stadiul de celule eucariote, ca specie. Ne credem centrul universului, avem impresia ca descoperim lucruri importante, ca ne extindem zona de confort. Ne bucuram de tehnologie. Fabricam. Exploram si exploatam. Este o iluzie. Constientizam, ce-I drept, iar asta face doua parale, dar nu ne aduce niciun beneficiu. Este ca si cum, daca universul ar fi o fiinta imensa, noi am fi o glanda sudoripara sau o picatura de urina. Una foarte foarte mica. O senzatie placuta atunci cand realizezi ca iti pierzi timpul incercand sa descoperi lucruri importante, dar la final tot intr-un closet ajungi. Un closet ancestral, ce-i drept. Unul de dinainte de marele Big-Bang…sau Gang-Bang. Pana la urma, in ambele situatii, se termina cu o explozie. Iar mai tarziu, cu o depresie.
AE: Eu nu sunt de acord cu tot ce spui. Sunt de acord cu o parte, dar nu cred ca abia am iesit din jungla. Si crede-ma, nu o spun de dragul polemicii. Ba chiar m-a oboist polemica asta sau ce-o fi. Sunt insa sigur ca societatea evolueaza si este normal sa fie asa. Am devenit civilizati pe parcurs. Am ajuns de la viata in pestera in jurul focului, la viata confortabila din ziua de azi. Beneficiem de medicamente, de curent electric. Putem calatori oriunde in lume… Totul a evoluat. Teatrul, muzica, competitiile au evoluat. Alegerile noastre s-au diversificat. Omul nu este autosuficient. Se perfectioneaza, descopera, inoveaza… Progreseaza! Asta sustine teoria evolutionista. Nu?
S: Nu. Ce spui tu acolo sunt adevaruri relative privite doar sub auspiciul unei viziuni dintr-un singur punct de observare. Acela al evolutionistilor. Este adevar in afirmatiile tale doar daca privesti prin gaura cheii, pe unde au strecurat ei teoriile lor, dar nu vei observa decat ce-ti perimite acest spatiu stramt. Iar tu, cetatean liber ce esti, poti mai mult. Refuzul acestui blocaj inseamna libertate. Intelegi?
AE: Nu.
S: De ce crezi ca oamenii tund iarba?
AE: Nu stiu, dar evolutionistul din mine spune ca societatea si-a dezvoltat pe parcurs simtul estetic. A progresat la toate capitolele, ceea ce denota o logica incontestabila. Progresul intr-un domeniu atrage dupa sine progresul in alte domenii. Asa cum de la picturi rupestre, arta a ajuns sa aiba cu totul o alta semnificatie in ziua de azi.
S: Omul a tuns iarba din necesitate. Constiinta la nivelul creierului reptilian ii dicta ca nu poate supravietui decat daca devine eficient. Cea mai buna lovitura este eschiva. Lupta pentru supravietuire nu a aparut o data cu specia noastra. Asa ca ne-am apucat sa tundem iarba, observand ca ne este mai usor sa hranim animalele domestice intr-un spatiu inchis, pe care sa-l controlam si unde sa patrunda mai greu alti pradatori, dar, in acelasi timp, copiii omului nu mai riscau sa fie muscati de serpi. Iarba fiind foarte scurta, pericolul era observant din timp. Eficienta treaba. Am putea spune ca eficienta vine tot in urma evolutiei si progresului, dar daca ne uitam pe alta gaura a cheii, putem spune ca vine si din dorinta de a ne imbogati material. Dorinta de bogatie, de avere este direct proportionala cu dorinta barbatului de a face sex, de a-si atrage partenera si a-si perpetua specia. La femei este in aceeasi masura direct proportionala cu siguranta in care vor trai ea si copiii ei. Aceasta gaura a cheii, dragul meu, se  numeste materialism. Originea sa sta in “jocul supravietuirii”, care ocoleste cu totul constiinta, progresul, evolutia – sociala si spirituala – moralitatea si alti termeni abstracti, si isi are radacinile infipte in creierul reptilian. Acest lucru nu s-a schimbat din cele mai vechi timpuri ale existentei speciei umane si pana acum. Cu mici si insignifiante exceptii, binenteles. Dar luand in considerare la nivel macro, din punct de vedere materialist, nu exista niciun fel de evolutie sau de progres. S-au schimbat doar mizele. Valorile au scazut sau au crescut. Au aparut banii, aurul, obiectele… Am continuat si continuam sa ucidem doar guvernati de materialism. Am inventat metode prin care sa ii separam pe cei slabi de cei puternici, pe cei care detin puterea de cei folosibili si usor dispensabili. Inca suntem ignoranti, cu tot progresul nostru tehnologic avansat. Am ajuns pe Luna, am fotografiat galaxii indepartate, dar inca nu putem intelege creatia. Nu putem percepe cine suntem. Nu avem constiinta colectiva, ci doar individuala. Evolutionismul si materialismul nu sunt raspunsuri, ci sunt polemica. Sunt realitatea noastra in spatiul si timpul pe care noi il percepem ca prezent. Iluzii ale unor monstri. Dar acceptandu-ne conditia le putem observa din exterior si putem face primul pas spre a intelege.
AE: Bun. Si ce este dragostea, atunci? Tot o iluzie a omului materialist?
S: In cele mai multe cazuri, da. Este o iulize. Dar, cred ca iubirea absoluta exista. De fapt este singurul adevar absolut care exista. Insa noi, oamenii, ca specie primitiva in acest univers, nu suntem capabili inca sa intelegem acest adevar. Faptul ca putem constientiza ne da speranta. Polemica este sunetul dizarmonic al constiintei noastre incapabile de a fi in armonie cu universul. Ne nastem monstri, pentru ca nu putem sa ne abtinem de la egocentrism. Nu putem lupta cu incapacitatea de a privi lumea dincolo de interesul individual, dincolo de aceasta limita impusa.
AE: Imi lasa un gust amar discutia asta…

S: Acum vezi de ce am inceput cu desertul?!

joi, 31 iulie 2014

Episod pilot

Un brat puternic m-a prins de umarul drept si a inceput sa traga de mine spre usa ingusta din dreapta soferului. Nu intelegeam de ce folosea atata forta. De fapt nu imi imaginam cum as fi putut scapa. Unde as fi putut fugi. In spate nu exista o alta usa, tocmai d-asta ma lasasem in voia sortii si nu ripostam in niciun fel. Eram calm precum un peste care a inteles ca oricat s-ar zvarcoli, acul ala, pe care l-a inghitit lacom, n-o sa si-l scoata singur din gat. E inutil si un pic ridicol sa mai faci zgomot cand destinul nu-ti mai apartine. Asa ca am tacut si am incercat sa ma gandesc la ceva.
Nu imi venea nimic in minte. Adrenalina incepea sa-si faca simtita prezenta. Cu toate ca pe parcursul intregului drum imi trecusera prin minte tot felul de intrebari fara noima. In urma cu o ora stateam cu fruntea lipita de geamul microbuzului si nu auzeam nimic din ce se discuta in jurul meu. Pur si simplu eram concentrat la o intrebare care-mi venise in minte la ultimul popas. De ce dracu ii spune "ciorba de vacuta"? E o chestie ce tine de marketing...oare? De ce "vacuta"? Diminutivul ala ma scotea din minti, ma irita. Vazusem vaci la viata mea. Si la propriu si in sens peiorativ. Vacute nu vazusem niciodata. Le omoara p-alea mici ca sa le faca ciorba? Exista ciorba de porcusor? De gainuta? De puiut? De burtica? Perisorele mici, mici... si inofensive.
M-am trezit cu capul lipit de asfalt si mainile la spate.
Cineva cu voce de ofiter superior - urla ca si cum ar fi superior - se rastea catre mine.
- De ce ai coborat, ma? De ce? Ce ai avut cu dom' comandant? Te pisi pe gard, pe unde vrei tu, tu-ti 'mnezeii ma-tii! La mine in judet, ma??
Era clar ca lumina zilei de mai devreme ca nu astepta un raspuns de la mine. Intrebarile veneau ca o rafala de mitraliera. Siroiau cuvinte grele, palme, pumni si flegme in directia mea si a celui care era intins langa mine. Nu-i puteam vedea fata, pentru ca eram intors cu capul in directia drumului, iar un genunchi bine pozitionat pe ceafa nu-mi permitea sa fac gestul firesc impins de curiozitate. Banuiam doar cine e.
Somn. Ce bine suna atunci cand ii simti lipsa din plin. Dulce cuvant! Scurt si cuprinzator. La "o" casti gura ca si cum ai vrea sa spui ceva, dar iti este lene. "M"-ul iti lipeste buzele, mai bine taci. Dormi putin si apoi spui tampenia pe care tocmai voiai sa o eliberezi in aer, n-are rost... Iar "n" vine ca un plescait aprobator. Eh, uite ca dorm. Un fel de "ma doare in pula". Mor pentru cateva ceasuri, deci nu contati pe mine. Rezolvati voi ce este de rezolvat si ne vedem cand terminati. Imi spuneti cum a fost si daca v-am lipsit. In timp ce eu, odihnit, voi glumi pe seama lipsei voastre de entuziasm.
Din pacate duc lipsa de somn. De 24 de ore sunt retinut si batut undeva intr-un beci din Braila. Pe amicul meu din microbuz, cel care-mi fusese complice la ultraj, nu-l mai vazusem de cand intrasem in sectia aia mizerabila. Presupuneam ca l-au dus in capatul opus al holului. Nu duceau lipsa de pivnite moldovenii astia corciti. Ma gandeam cu groaza la clipa in care voi vedea primul sobolan si voi fi prea obosit sa mai reactionez in vreun fel anume. Imi era foame, dar mirosul si gandul la sobolani imi dadeau forta sa aman senzatia asta cat de mult pot.
La ora 3 intra un plutonier gras in pivnita si ma priveste cu blandetea unui macelar care priveste cum naste o scroafa. Stiam ca e ora 3 pentru ca de cand a dat buzna in latrina in care eram cazat, a tinut sa mentioneze ora la care si-a facut aparitia. "Ie trei" mi-a spus. Iar eu ma intrebam ce dracu ar trebui sa raspund la treaba asta. In niciun caz nu-l puteam contrazice. Nu am un metabolism care sa-mi permita sa ma pun pe wc cu exactitate la vreo ora anume. Brusc m-am gandit la elvetieni, la precizia ceasurilor lor, la nemti si la punctualitatea caracteristica... Nu a durat mult, pentru ca la trei si zece secunde, plutonierul gras, cu respiratia unui infometat ce tocmai a descoperit o bucata de cacat cu putina carne pe ea, imi arunca hanoracul in scarba si imi spune  "misca-ti!". Il urmez tacut.
Camera era plina de obiecte de artizanat de cea mai proasta calitate. Un telefon vechi si o scrumiera plina, o foaie alba, un creion si un fel de tusiera pentru stampile, cam asta era tot ce se afla pe biroul ala. Deasupra, n-am putut sa nu observ poza inramata a lui A.I. Cuza, ceea ce m-a facut sa schitez un zambet. Oare sa le spun ca tipul e din Galati? Astia au boala mare unii pe ceilalti. Cine stie ce dracu mai iese. Am tacut.
Pe barbatul care a aparut langa usa l-am recunoscut. Era cretinul cu dacia nova alba. Pe el il batusem eu si amicul meu. Am stat si m-am uitat lung la el, inca i se mai vedeau urmele de la lovituri pe fata. Ba chiar mi s-a parut ca frunza de la adidas i se imprimase intr-un mod ciudat pe barbie. Nu imi permiteam sa fiu neserios, ma dureau prea tare coastele, iar tipul ma fixa cu privirea unui animal prost si periculos totodata.
-El e dom' comandant, a urlat plutonierul gras.
-Incantat, am raspuns fara sa-mi dau seama de tampenia pe care tocmai am scos-o pe gura.
A urmat un sir lung de lovituri pe care le-as descrie daca memoria m-ar ajuta. Insa am cazut si am visat.
Cand m-am trezit eram cu fata la un dulap plin cu carti. Prima coperta, una rosie, avea cele mai multe litere pe ea. Faceam un exercitiu si incercam sa citesc ce scrie. Simteam cumva ca daca vad literele acelea, starea mea de sanatate nu este intr-o stare severa si voi putea pleca de acolo pe picioarele mele.
Mi-am strivit pleoapele si am incercat sa patrund cu privirea prin distanta dintre locul in care ma aflam si coperta aia mare si rosie. Aaa..antoi..ne de Saint Exupery... mai departe nu vedeam decat ca-s doua cuvinte, probabil era titlul. Primul cuvant incepea cu "m", asa ca devenise evident ca "Micul Print" era romanul la care ma holbasem atat de atent. Nu eram multumit, dar faptul ca nimeni nu ma baga in seama, ca era liniste si cald, ca nu simteam durerea prea tare, imi dadea o stare de confort. Poate e prea mult spus confort, dar puteam fi pe jumate relaxat. D-asta am inceput iar sa profit de spiritul meu analitic si sa aberez pe marginea denumirii acestui roman. Presupun ca "micul print" ar putea fi un alint pentru penisul scriitorului francez... sau un secret. Ceva bolnav si erotic...droguri... ce tampenie!
-Daca ti-e sete, ai un borcan cu apa pe masa. Ridica-te si bea, ca dupa aia o sa dai o declaratie si la zece scap dracului de voi.
Am auzit din spate vocea, dar pana sa ma intorc sa vad cine se rastea la mine, usa s-a inchis ca intr-un film cu fantome.
Am baut un litru de apa dintr-o rasuflare si in urmatoarele clipe durerea fizica a intrat in mine ca la ea acasa.
Simteam ca am ceva rupt, luxat, fisurat, dar nu imi dadeam seama ce. Parca intreg corpul meu fusese pregatit de un maestru bucatar pentru un inedit snitel pane.
-Semneaza aici! Ai amenda asta, pe care ti-a dat-o dom' comandant si atat. Ziceti multumesc, ca va bagam la puscarie daca era dupa mine, dar e dom' comandant care are baiat ca voi si tine si cu Steaua. I-a fost mila. Da' pentru ce ati facut voi... Eu va bagam la puscarie, 'mnezeii vostri de huligani. Unde va credeti? Pe stadion vii la meci, nu sa te bati, tu-ti ma'marea in bot de derbedeu.
Am semnat.
Spre seara nu aparea niciun tren si imi parea ca nici nu voi mai gasi drumul spre casa. Eram pierdut.
Amicul meu statea chircit pe o banca si incerca sa doarma. Eram speriati, infometati, batuti si ne era frig.
Pe o banca, la marginea peronului garii Bralia imi pipaiam ranile si vanataile. Ma minunam cat de bine e sa fii viu. Sa traiesti, sa simti durerea, foamea, frigul... Cat dracu o fi fost scorul???
Trecusera douazecisipatru de ore si atipeam in drum spre casa. Privirile celorlalti calatori ma amuzau. Atipeam din cinci in cinci minute si ma trezeam cand sunetul sinelor de tren semana cu sunetul tevilor de care fusesem legat cu catuse.
Auzi la ei, sa ma inchida... Ce cretini! Doar nu ma vor opri pe mine niste pereti...

luni, 28 octombrie 2013

daca septembrie e luni, atunci octombrie e marti?!?



E a doua zi. A doua zi dupa nimic. Ea...pur si simplu este.
Prima zi nu sunt sigur ca a existat vreodata. Am vagi amintiri cu prima zi. Curios. Ar fi fost de bun simt sa am decenta si sa-mi amintesc clar prima zi. Prima zi, primii pasi, prima carte, prima nota, primul film, primul sarut, prima dezamagire. Cred ca sunt elemente ce fac parte din ziua numarul unu. Conducatorul suprem al zilelor, atatea cate sunt ele. Prima zi pare a avea autoritatea necesara pentru a fi socotita cea mai importanta de pana acum. Bine, asta, si certitudinea ca este singura care s-a incheiat. As fi pus oricare alt semn, dar nu punct. Insa nu-mi pot permite. Pana la urma cine-s eu sa inchid gura celor care, de-a lungul vremii, au pus bazele regulilor de exprimare in scris. Putrezi-le-ar oasele!
 Si daca tot tin minte asta, sa fie pt ca am invatat lectia sau vine din bunul simt cu care ne-am pricopsit genetic?  Pura intamplare face ca noi sa fim in aparenta opusul unor degenerati. Si imi dau cuvantul ca nu vreau sa ma aplec atent asupra acestui aspect. Ahhhhhh...ce-mi freamata degetele dupa doua puncte si o paranteza. Ce dracu, parca in prima zi n-aveam pornirile astea. Sunt pistolul mitraliera americanesc al lui Rambo.  Sunt Sergiu Nicolaescu intr-un film mut si bun. Asta da paradox. Intr-un film bun... Apoi mut. Punct.
A doua zi se pare ca n-are nimic in comun cu prima. A doua zi dupa nimic e plina, colorata, comestibila. Are tot felul de gadget-uri dupa care iti plange inima. E full. E varianta imbunatatita a zilei dintai, pe care oricum ai uitat-o. S-a sters. Aveai doar un giga pe vremea aia. Nu iti permiteai sa o tii stocata pana a aparut a doua zi. Iar a doua zi este oricum prea mare si nu incape in memoria-ti minuscula cu care ai fost dotat din fabricatie. Sunt pistolul lui Florin Piersic in Margelatu. Sunt cascadorul lui Sergiu Nicolaescu intr-un film cu tradatori. Tradatori in roluri de sfinti. Asta da paradox. Punct si de la capat cu capul sus si alineat, nu alienat.
Parcurg la jumatate. Este pranz. A doua zi. Ma sufoc. Am multe, ce stiti voi, multe treburi pe cap. Capul cu care am fost dotat din fabricatie este un model mai vechi. Nu poate suporta atat de multe. E abia a doua zi si eu intru intr-un impas. Sunt celebru in lumea mea mica si trebuie sa-mi fac datoria. Si incep sa ma simt din ce in ce mai al dracului de dator. Simt ca nu e bine, dar nu-mi permit sa intru in panica.  Ma multumesc sa raspund la comenzi. Primesc comenzi, ce-i drept, iar bunul simt, cu care am fost dotat din prima zi, nu ma lasa sa raman indiferent. Sterg tot ce-i important si adaug tot ce-i nou. Nu vreau decat sa tin pasul. Este tot ce mi-am propus pentru a doua zi. Este simplu, trist si foarte eficient. Tot ce-mi trebuie este semnal, semnal, semnal. Apa si alimentele sunt balast. Oamenii pe care in aparenta ii detest, probabil ca in profunzime ii iubesc dar inca n-am semnal.  Cei pe care-i iubesc sunt blanzi, docili si iertatori. De ei ma folosesc ca sa nu fiu nevoit sa-mi caut singur scuzele. In cautare de optimizare, eficientizare, comoditate, absurditate, dezumanizare si cretinizare/sau cretinitate, ne impiedicam de scuze. Rolul celor pe care-i iubim este sa le adune, sa le pastreze si sa ni le ofere atunci cand vadit avem nevoie.
Mai sunt ore bune pana sa inchid socotelile cu a doua zi. Inca nu-mi fac griji. Pare o vesnicie pana la capat si inca mai am multe treburi pe cap. Las deoparte ce-i important. Imi verific mailul. Imi verific pulsul. Imi verific statusul. Imi verific ceasul. Imi verific check in-ul. Imi verific mama, iubita, cainele, apoi portofelul, cardul, nivelul benzinei in rezervor, frigiderul...si fac o parateza  intr-un exces euforic al imaginatiei bolnave  si imi inchipui un frigider cu personalitate. Stand acolo mare si impunator, alb, pur, rece pe dinauntru. Un frigider eco, ce consuma freon doar in slujba binelui si a naturii. Un frigider ce in fiecare zi isi acceseaza contul pe facebook si isi schimba statusul facand un slalom halucinant printre statusuri demne de filosofie antica si medievala, moderna si contemporana, de salon de infrumusetare manichiura-pedichiura coafor. Toate mustind de esenta si producatoare de lumina interioara. De altfel, atunci cand vrea sa se deschida, frigiderul nostru ar degaja lumina interioara din propria-i intelepciune dobandita in nopti lungi petrecute pe chat cu conspirationistii si schimb de link-uri despre illuminati si noua ordine mondiala.
Ma intorc. Sunt prastia cu invizoc a lui Pistruiatu’ intr-un remake facut de americani la Buftea.  Sunt Benicio Del Toro intr-un film cu Rosia Montana. Sunt revolta taranului ce stie din strabuni cum sub podeaua din beci, langa cazanul de tuica, zac gazele de sist adormite ca un balaur gata sa faca prapad daca vine cineva sa-l zgaltaie ca pe un cacat. Sunt Sergiu Nicolaescu in rolul lui cel mai bizar. Un sobolan ingropat de viu cu titlul de general si onoruri militare.
E inca a doua zi si mai intai ma inchin. Apoi ma inclin.

marți, 5 martie 2013

mergand spre nicaieri

Alerg in cautarea unei povesti, a unui eveniment genial care sa-mi redea aripile, sa ma culeaga de pe jos intr-un moment de neatentie al ironiei sortii si sa arunce cu mine pana in varful muntelui desenat pe gardul de beton al unei cladiri obscure si nu foarte inalte. Relativ nu foarte inalta si nici foarte cenusie.
Am nevoie. Consum putin in comparatie cu cat as consuma daca n-as fi lucid si intr-un final deloc neasteptat cad de acord cu mine insumi ca inca nu mi-am gasit drumul. Drama este ca harta mi se arata doar atunci cand dispare lumina. Calare pe subconstient incerc sa pipai precum citesc orbii in braille, cautand cu disperare o poteca de ganduri coerente pe care s-o urmez si sa ma duca acolo unde ma regasesc in ceea ce consum. Sa ma indrume spre magazinul unde-mi satisfac curiozitatea pierzandu-ma prin meniul plin cu ganduri geniale. Absenta banilor ma face sa fiu putin ingrijorat, dar in fantezia mea oarba imi permit sa fiu lefter, pentru ca banii sunt niste notiuni abstracte menite sa ingreuneze schimbul de informatii intre neuroni, blocandu-le sinapsele si transformandu-le in fire de praf inutile. La fel de inutile precum activitatea mea cerebrala in clipa in care imi constientizez pozitia in tara lui nicaieri.
Pun mana si aleg un drum. Hotarasc cu greu, dupa o nesfarsita polemica cu mine insumi, care este directia in care ma indrept si pe care i-o atribui, usurandu-ma pe mine de orice povara. Tot nu-mi convine si incerc sa gasesc timp pentru a fabrica contraargumentele necesare.
Am ales strada, am si directia. Mai stiu ca-mi trebuie un camp, pentru ca orice drum are campul aferent prin care isi face loc si se pierde. 
Cat de usor este sa te pierzi intr-un camp, in planul unei singure dimensiuni! Ce banal pare totul atunci cand sufletele sunt mintite si absorbite de platitudinea unei geometri plictisitoare cu reguli stricte. Nimic abstract, asta e si farmecul...drumul la pachet cu peisajul sau monoton si bicolor. Aparent proasta alegere. 
Insa aici apare miracolul. Lipsa culorii, dezinteresul, ploaia cenusie si peisajul dezolant te fac sa-ti indrepti gandul in cu totul alte directii, total opuse directiei de navigatie pe care ai ales-o. Tocmai lipsa motivatiei determina parcurgerea a doua drumuri deodata in locuri si timpuri diferite, cu viteza diferita. TU nu realizezi pe moment, pentru ca momentul nu mai e o stare de fapt, ci un vector ce se interpune intre tine si legile unei fizici prafuite si imbaxite. Un paradox!  Abia acum iti apartii. Abia acum zbori desprinzandu-TE de drum, dar totusi parcurgandu-l si fiecare linie ce umple spatiul dintre cele doua planuri este un infinit de oportunitati, iar fiecare oportunitate se transforma intr-o idee, ideea intr-un alt gand mai nou, mai stralucitor si urmandu-si traiectoria balistica devine treptat un ideal colorand spatiul imens cu putere si determinare. Ai inviat si TI-e sete. Vrei mai mult si mai mult. Nu mai esti sarmanul Lucien al lui Balzac. Iluziile pierdute candva ti se transforma intr-un univers luminat si esti convins ca stapanesti situatia si ca deciziile iti apartin. TE plimbi cu viteza luminii de la un capat la altul soptindu-TI in orgoliul propriu ca niciodata nu ai avut atat de mult control, atata putere... Si esti mandru...Si-TI zambesti in oglinda.
Apoi te opresti brusc. Ceva nu mai functioneaza. Sunt oare eu? Oare nu esti tu? Sunt eu si esti tu?  Realizam tu-eu si eu-tu, ca o pereche de aripi se imparte la doi. Sa fie asta o ironie menita oricarui cautator de povesti?
Ne aflam pe varful muntelui desenat pe gardul de beton... Cladiri obscure, nu foarte joase... Avem rau de inaltime si rau de cenusiu.   Ma inclin ca sa te ating si imi strivesc eu-ul de tu pana cand devin ceea ce sunt, un amestec de sigur si nefiresc.  Astept pana se face seara stiind ca am ajuns singur la mijloc de drum in tara lui nicaieri...  Undeva la ambele capete ale aceluiasi drum e dimineata. 

a bientot

sâmbătă, 19 ianuarie 2013

dor de vara!


Review

Simt cum palma dreapta mi se pierde in pulberea semifina. N-as putea spune niciodata ca e cel mai fin nisip. Are ceva din textura malaiului. Nu, nu...nu a malaiului. Este sare grunjoasa. Asta e. D-aia de pune maica-mea la muraturi. Un fel de sare necizelata. E naturala, lipsita de falsitate. Nimic sofisticat. In capatul celalalt al unui univers foarte mic si limitat - subdezvoltat daca m-ar intreba cineva intr-un moment de sinceritate maxima - exista nisipul care seamana cu sarea fina si falsa, sarea de snobism si superficialitate. Cu toate ca sarea difera, acelasi soare ne coace pe toti si mirosim la fel pentru pestii ce privesc dezgustati cum ne topim benevol la marginea lumii lor. 
Deodata ma las prada diminetii de vara si incep sa gust prajituri imaginare. Prajituri cu crema de ganduri. Ganduri dulci-acrisoare... 300 grame coaja de lamaie, 50 ml esenta de vanilie, un kilogram de scoici uscate de vant si doua sticle de bacardi breezer. 
Modific relieful creaturilor microscopice. Imi inchipui vietatea microscopica ce se deplaseaza cu ajutorul factorilor naturali. Un fel de mijloace de transport in comun gratuite. Imi imaginez o bacterie calare pe un gandac si holbandu-se la o creatura uriasa...Subliniez uriasa. Un fenomen natural pe care nu si-l poate explica. Sub ochii ei si mai microscopici un zeu imens, imens cat mintea ei nu poate concepe de imens, ii distruge lumea intr-o clipa. Ii destrama universul. Acum o ora microscopica toate erau bune si frumoase. Acum s-au dus, inghitite intr-un alt univers microscopic. O mana macroscopica din cer a venit si a sapat o groapa. O groapa infinita. Calare pe gandac e mai usor sa treci peste si sa-ti continui cu demnitate ce ti-a mai ramas din viata ta la fel de microscopica. 
Ce-o fi acolo, ma intreb. Sub cristalele alea incinse de niste fascicule ce au calatorit milioane de kilometri. Ce dracu-i aia? O tigara?!? Ah, uite si un capac de bere. As fi ridicol daca m-as intreba cine a baut-o sau ce fel de bere era... Brusc ma duc cu gandul la nevoia fiziologica de dupa bere. Aici?!? Si eu imi afund palma tot mai adanc si pulberea e acum o pasta rece si umeda si gandul meu e murdar si rece si umed. Doar buzele imi sunt uscate. 
Biounealta alcatuita din 27 de piese isi croieste drumul incet inapoi, ca o freza veche a unei masinarii rusesti ce sapase o eternitate in carierele caucaziene. O masinarie retrasa din activitate la sfarsitul eternitatii, plina de decoratii prafuite, ce-si povesteste trecutul cu duiosia si talentul povestitorilor rusi. O veche paiata ce sta pe marginea drumului, la limita disperarii si incercand sa-si curme viata intr-un moment de luciditate, legandu-se de piatra care-i apasa pe inima si aruncandu-se in oceanul inutilitatii. Masinaria mea dreapta, fara de care mi-ar fi imposibil sa-mi beau ceaiul, a revenit la baza. In aceasta dimineata voi bea ceai. Am hotarat asta in timp ce demonii vinului de mai devreme in noapte, paraseau pas-pas incinta. Mansarda era eliberata si acum tot ce-mi ramasese era nisipul de sub mine si nebunia unui ceai. Nimic promitator. Nimic poetic. Doar surd. Mut. Intensitate sub nivelul perceptiei. Absolutul redus la nul. 
E cald. E din ce in ce mai cald si mai vechi. E din ce in ce mai departe si imi aduc aminte zambind. Simt cum miroase a materie imbatranita. Masina timpului s-a defectat, iar eu sunt prins aici si zambesc la un film intr-o limba pe care n-o pot intelege, iar cel care s-a ocupat de subtitrare nu a facut-o deloc cum trebuie. Nu apuc niciodata sa citesc tot ce scrie. Vad franturi de cuvinte si apoi totul dispare, aparand in loc o alta fraza cu un cu totul alt sens. In baza tehnologiei tot mai avansate incerc sa-mi pastrez cumpatul. Am tot ce-mi trebuie... De ce vreau mai mult? 
Am recapatat memoria si incerc sa o descarc pe un creier extern. Incerc sa ma las de vicii, inlocuindu-le cu cele electronice si mai putin nocive. Aparent. Acum aud clar melodia aia veche si parca sunt acolo si zgomotul e acelasi si noi toti suntem mai vii. Zambesc gandindu-ma la creaturile microscopice care nu exista inca. Sunt complice la catastrofele viitoare pe care le vor infrunta. Sunt zeul ignorantei care a avut o revelatie si a ales sa se schimbe in ceva mai bun, dar la fel de inutil. Sunt pacea celor ce traiesc in pace dupa legea firii. Sunt intrebarile ce nu s-au nascut inca si zac intr-o matrice asteptandu-si randul, iar camera alaturata e pur si simplu goala. Acolo ar urma sa stocam raspunsurile corecte. Raspunsul corect nu are nicio legatura cu intrebarea careia ii urmeaza, ci cu revelatia, cu divinitatea universului din care provine. Camera raspunsurilor e alba si luminata din interior. 
Deschid ochii si odata cu ei inca o sticla. Plec spre camera macroscopica unde m-am cazat cu acte false si am semnat cu numele unui om mort. Banii sunt aceiasi si miros la fel pentru pasarile ce privesc la noi cum ne impiedicam la limita de jos a lumii lor. Cand mai am doar ceai pe masa si in jur e doar muzica, am slabe sanse sa mai prind un loc azi in drumul spre casa. Ma intind si dorm aici, langa nisip, nu inainte de a-mi sorbi cu incredere ceaiul meu fara niciun gust. Cineva mi-a spus odata ca veninul e dulce si poate fi confundat cu mierea. 

luni, 9 iulie 2012

protege moi

spatii... caut spatii! nu stiu unde sa pun, nu am loc unde sa mai pun. nu potrivesc starile, energia. ma impiedica gravitatia. e pt prima oara cand o simt. e a dracului de puternica si ma trage in propriul infern. iadul meu drag...aproape face parte din mine. ne cunoastem si ne respectam. e familie. el ma ajuta sa ma impiedic, sa cad. tot el imi da putere sa merg mai departe. ma impinge de la spate, gandindu-se ca s-ar plictisi daca nu s-ar mai juca cu mine. cad peste tot ce aveam. cad peste cutii alandala. cad peste teancuri de vise si idei miraculoase pe care nimeni nu a avut curajul sa le aranjeze in firea lor. am atatea lucruri. am ganduri. am carti. am jocuri. am filmele si muzica. am suflet. am credinta si convingeri. am speranta. am citit undeva ca izolarea iti poate oferi cadrul necesar unei convorbiri cu materia. am convingeri! am auzit ca a avea convingeri nu te ajuta sa fii convingator. paradoxal! am clisee. am putere. am dragoste. am anii, experienta. am placerea. am impresia... doar vin intr-un pahar, un pachet de tigari si o carte. poate ca la asta se rezuma totul, iar spatiile incap in spatii. noi incapem in noi insine. ecuatiile se reduc, nu se suprapun. au spatiul lor in care se potrivesc perfect. e mai important ca atunci cand te intorci in somn, sa fie cineva acolo. sa nu ai spatiu. sa umpli tot. sa nu gasesti un loc unde sa-ti arunci hainele, gandurile... iar cand deschizi larg bratele, sa simti ca toata planeta se revarsa prin tine. si atingi, vezi, gusti fiecare clipa din fiecare fiinta, fiecare gand si fiecare parere, experienta. o sa fiu acolo. o sa imi beau cafeaua privind sufletele cum se pierd si devin ceata. astept o privire care sa ma faca sa tresar. vreau sa vad cruzimea naturii dezlantuita. astept sa ploua cu pietre pretioase peste un oras de tinichea. sunt la locul meu, acolo unde m-ati lasat cand v-ati intors la treburile voastre. justificabil! pierd ultimul tren si ultima gara nu ma asteapta. nu m-a asteptat niciodata. e o senzatie ce nu-si gaseste locul printre surorile ei mai mari. necesita timp...si spatiu, binenteles. asculta-ma! cei care dorm, vad lumea altfel, pt ca au ochii inchisi. o simt. o patrund cu puterea gandului. iar fiecare gand isi gaseste locul sau atribuit in mintea corespunzatoare. totul e aranjat in functie de spatiu, precum casa unor tineri casatoriti ce nu-si permit luxul unei asezari generoase. depinde doar de bunul gust al fiecaruia. oamenii cand dorm sunt ei insisi. isi tin parerile pt ei. tac. pana si la un prost, atunci cand doarme, ai putea gasi ceva interesant, nebanuit... dar nu e o regula. am viziuni, am poezii, am un iaurt in frigider si nori in dulapul cu nori. am zilnic oportunitatea sa castig fericirea, dar o pierd seara la jocuri de noroc. e mereu despre mine, iar si iar...si iar. eu nu scriu, eu refulez. ma bucur ca am gasit un spatiu. pe curand!

duminică, 4 septembrie 2011

De ce caii se impusca

Sunt lipsit de tragism.
Traiesc fantasma eroului ce isi construeste dezordinea, haosul intr-un univers in care totul este uniform si ordonat. Ma plimb in fiecare zi la granita celor doua lumi, lumea de afara si lumea din mine. Ma complac. Stiu, iar e despre mine... E despre oricare altul.
Reducerea la absurd ascunde in spatele ei ramasitele unui egoism reprimat, unei dulci frustrari ce dadea nastere viselor. Vise care erau responsabile idealului imperfect pe care mi-l doream si spre care ma indreptam sau ma indepartam in functie de relativitatea spatiotemporala. A incerca sa controlezi creeaza dependenta.
Echipa de profesionisti din spatele scenei vietii, aduce in fata publicului larg un nou spectacol. Unul banal, dar stralucitor. Unul imens, dar ieftin. O mascarada a lupilor blanzi, docili. Un joc al epatarii si al dizolvarii constiintei proprii in constiinta colectiva. Esenta vorbelor de duh pierdute undeva intre o sticla de Jack ( acest personaj omniprezent si fermecator )alaturi de prietenii tai si plaja de la Vama Veche pustiita si imbracata in ambalaje colorate. Gunoaie ce mentin inca vie amintirea unei veri apuse si a noptilor lungi racoroase. O punte intre grotesc si fantasmagoric.
Orice amintire poate da nastere unei lumi fantastice, unei povesti al carei continut controlat partajeaza ideal intre vraja si mister. Apare apoi un spectru ce poate ajunge sa disocieze imperceptibil taina de miracol si secretul de magie, inaintand insinuant pana la ceea ce produce spaima, pericol iminent.
Amplificand zgomotul produs de noi insine, repetam obsesiv parodia unui film in care visul oricarui muritor nu se identifica cu marja calculata de destin. Iar atunci cand sistemul tine rol de "liber arbitru" in toata afacerea asta, gandul imi zboara la Horace McCoy si la ecranizarea din 1970 a lui Sydney Pollack.
Ironia sortii poate fi explicabila prin rautatea caracteristica oricarui creator. Se lucreaza intr-o dezordine calculata, masurabila. Toata aceasta debandada, privita de sus, prin prisma celui iesit din scena, are insa o ordine ciudata. Dumnezeu e inteligent, dar nu mai fascineaza. Suntem adeptii unor noi teorii. Apartinem unei religii ce are la baza informatia, caz in care unicitatea individului este demolata. Locul sau devine inutil intr-o societate ce tinde spre o perfectiune superficial-colectiva.
Cuvantul "imperfect" va fi sters din dictionarele lumii. Binele absolut va fi la un clic distanta. Cei tineri ii vor invata pe cei batrani. Va fi un spectacol de succes.
Si cum religia niciodata nu va fi contrazisa de sistem, am invatat din cele mai vechi timpuri ca orice dar facut omenirii, necesita un sacrificiu. De data asta este vorba despre demnitatea si integritatea individuala a fiecarui participant. Alegerea nu ne apartine, ci doar impresia alegerii. Si merita! Va fi ceva ce n-a mai existat. Turme de oi cu chip resemnat de lup vor veni sa-l vada. Intarcati si paziti pentru a nu cumva sa piarda un moment. Totul va fi atent supravegheat din interior spre exterior cu ochi vigilenti, pentru a eluda eventualele date de conflict.
Si daca nu va fi perfect?? Si daca cineva va spune "NU"? Si daca inchidem ochii si murim, restul fiind doar urme alterate ale dulcilor frustrari, ale viselor, ale imperfectiunii ce ne tinea in viata. Si daca perfectiunea inseamna uciderea sperantei, a imaginatiei, a visului, a idealului, a clipei de fericire absoluta...
Si daca a fi perfect inseamna a nu gandi?!? A fi perfect inseamna a nu fi om!
De azi imi fac provizii de greseli si dorinte. Nu stiu cat timp mai am, buni prieteni. Pornesc singur pe drumul meu pana imi voi rupe picioarele si voi ceda. Apoi voi avea timp sa ma odihnesc o vesnicie si sa visez cu o detasare nelipsita de compasiune. Iar daca asta-mi e norocul, il trag dupa mine, caci pana la urma...
...caii se impusca, nu-i asa?!?

marți, 5 aprilie 2011

Optativ

Intru pe aceeasi usa, deschid aceasi fereastra, privesc aceeasi lume, respir aceeasi teama cu aceeasi seninatate aparenta, ma cufund in aceeasi bezna...
Placut!...Dar nu mai sunt eu.
Am in fata mii de bucati din ceea ce era candva intreg. Un intreg atat de intens si de frumos, un intreg perfect dincolo de limita unei imaginatii imperfecte. Rotund ca si lumea. Nimeni nu l-a vazut vreodata. S-a dizolvat in milioane de particule inainte de a ne naste noi ca forme inteligente - mai mult sau mai putin.
Uneori, cand doua particule ce-au fost candva alaturate se regasesc, isi induc reciproc impresia ca s-ar putea reface acel intreg, ca s-ar reconstrui perfectul intr-o entitate unica, un Dumnezeu alcatuit doar din materie... Atat de fals! Adevarul nu contine imaginatie, ci doar logica sordida.
Suntem sortiti unui permanent regres in ciuda aparentei socio-culturale progresiste si nu numai.
Ne pierdem esenta in detalii fara greutate. Punem pretul fals pe eticheta lasata goala intamplator. Ne construim sisteme in care ne blocam unii pe altii ca si cand ar fi un joc al abilitatii. Ne credem unici si indisolubili.
Cui ii pasa de individ, in afara de individul in sine? Cine ne-a cerut mai mult de atat? Al cui esti...cui ii aparti?
...Daca in spatele noptii stau idei ce stralucesc si se numesc stele, daca la limita sperantei n-ar exista duhul searbad al resemnarii, daca in vis apar culori pe care nu le pot numi pentru ca nu exista inca, daca la fiecare vers rostit s-ar naste o emotie noua, daca in fiecare pacat ar exista placerea aferenta, daca pe biletul de tren ar scrie cat de mult poti rataci, daca in ochii unui copil exista ascunsa printre culori vina unuia dintre parinti, daca la fiecare pas nu m-as opri sa ma intreb de ce am facut asta, daca in aer ar pluti ploaia si as uita ca exist ca atare datorita excesului de ego, fascinant, in care ma complac, daca mi-ar fi la indemana cheia cu care sa incui intunericul macar pentru o zi, daca as fi din nou ce-am fost... poate mi-as apartine.
Numele meu este necunoscut si asa va ramane. Pot sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca sunt oricine. Mai departe e un cer si marea. In spate sunt doar ziduri cladite pentru cei ce mi-au aratat cum.
In viata poti sa ai o sansa sau niciuna. A doua zi va fi tot lumina solara, mici repere, politete, griji, cuvinte... Va mai trece un timp si toate vor fi doar senzatii neclare. Apoi inchizi cartea si adormi. Ai scapat neobservat.
Pacat!

luni, 28 martie 2011

Poate oamenii frumosi... sau... cine stie?!

Ce vad eu, simti tu. Ce gandesc eu, auzi tu. Ce vreau eu, meriti tu.
Poate ca nu... sau... cine stie?!
Poate ca oamenii frumosi exista doar in povestea unui bun samaritean. In pilde si in parabole. In visele platite scump de cei naivi sau fermecati. In globul de cristal al unei vrajitoare la inceput de cariera. In inceputuri sta credinta ce izvoraste din latura etica a fiecaruia, din moralitatea dobandita genetic, cel putin in conceptia imperativului categoric a lui Kant. Dar unde sta puterea, imaginatia sau visul?
Acum curg secundele in sens invers si incerc sa-mi desenez in minte momente nepierdute nu de mult timp. Am o liniste a sufletului pe care numai eu o pot atinge. Te simt cum ai zarit ceva in spatiul pustiu, in fluxul de intuneric, si ti-ai aruncat privirea dincolo de lumea ta. Poate curiozitatea te-a impins, dar cui ii pasa, atata timp cat eu am fost acolo?!
Sunt fascinat de sclipirea a doi ochi patrunzatori. Sunt nelinistit la modul cel mai linistitor. E acea neliniste pe care mi-o doream, confortabila. Nu cred ca mi-o poate fura cineva... sau poate tu... cine stie?!
Privesc din ultimul rand, din semiobscur, din fotoliul meu, din goala sala de spectacol. Sunt cald din nou.
Din fiecare cerc se face soare. Antrenand lumina se face zi. Apoi ziua se inclina si piere in spatele cortinei atunci cand fiecare cerc apune. Nu as lasa-o sa se opreasca nicio clipa si sa coasa la loc realitatea. Vreau sa las lucrurile imperfecte sa ma salveze. Se poate intampla... sau... cine stie?!
Imi potrivesc ceasul desi e doar un gest teatral. Timpul nu mai e in incapere cu mine. Simt doar un singur parfum. Simt cum se aprind si se consuma cuvinte cu o singura aroma. La fiecare colt vad umbra celor care au incercat sa-mi poarte grija, sa-mi aduca vestile, sa-mi inchida hainele, sa-mi spele pacatele... Lor le dedic muzica. Pentru ei am tot ce se aude si se simte, am sufletul deschis pana la secunda ce ne separa. Am cartile mele, trairile mele, viata mea asa cum nimeni nu o vede...un rol pierdut.
Ma opresc! E ora la care cineva vrea sa intre...
Poate este un om frumos... sau... cine stie?!

duminică, 13 martie 2011

Seductia tentatiei

Stau aici cu prietenul Jack si discutam despre toate tampeniile care ne trec prin minte. Nu, nimic intelectual, sa nu dea dracu sa ganditi abstract la ora asta! Poate fi fatal daca n-ati facut incalzirea.
Bun. Stam noi ca baietii duminica seara. Ne consumam reciproc. Vorbim despre masini, gagici, moda, cluburi, fite ( a se citi "fitze", multumesc ), ca mai nou si noi, barbatii, o ardem intr-un stil domestic si scarbos numit de cercetatarii britanici, metrosexualitate. Apreciem efortul cercetatorilor britanici si le transmit pe aceasta cale ca sunt entuziasmat de tenacitatea lor...( astia traiesc noua vieti, sa-mi bag pula... si n-au nevasta, n-au copii. Stau toata ziua si descopera toate cacaturile. Apoi vezi rodul muncii lor de labari inutili scris cu litere de o schioapa - ce cacat de expresie. Voi reveni asupra ei - intr-un mega colorat cotidian si ti se face inima cat un purice. Pai, da, sa inchid dracu telefonul ca fac cancer la cap si devin impotent si mai tampit, ca uite ce zic cercetatorii britanici. Lua-i-ar dracu!
Salata afecteaza creativitatea! Sa mor parcat! Cum vine asta?!? Salata afecteaza... bai, nene. Daca o mananci sau daca o fumezi? Pai aia nu e salata, in gatu' mamei voastre de cercetatori, ca nici macar atata lucru nu stiti.
Sexul oral duce la cancer in gat... Heiiiiiiiiiiiiiii, gata... Pana aici! Da-va dracu de nebuni, ca nu va mai cred! Au romanii un proverb cu vulpea care n-ajungea la struguri. Ia cercetati-l, va rog! ).
Inchid aceasta lunga, interminabila paranteza si va marturisesc ca nu am inca curajul sa recitesc ce-am vomitat mai sus. Va las pe voi sa-mi dati o nota si o pastrati pentru voi, ca nu ma intereseaza scorul, da?!? Multumesc!
Punct si cu alineat de la capat.
Bai, sa fiti voi mai sinceri decat cand erati juniori si va beleati ochii la colega de banca spunandu-i ce pampoane misto are si ca v-ati dori o sora ca ( cu ) ea. Bine, nu chiar atat de sinceri...
V-ati gandit vreodata cum ar fi sa ai putere absoluta, sa fii Dumnezeu pentru o zi?!?!???
Ah?!? Normal? Da? Nu?!
Cine a zis "Nu" sa se ridice in picioare! Bun, voi astia negativisti, nihilistii dracului, sa va luati ce aveti p-aici si sa va carati in liniste acasa! Nu avem nevoie de voi.
Restul stati parcati. Inseamna ca ati spus "Da". Bravo, baaaaiiiiiiiiii...cata imaginatie pe neuronii vostri! Faceau circumvolutiunile ca caruselu' cand va loveau pe voi gandurile si imaginatia. Dansau ideile ca niste lebede excitate cum am vazut eu intr-un film recent...
Oameni creativi, ce sa mai... Bravo! Stati jos. Gata cu laudele, ca va inhib si avem nevoie de talente ca voi.
Bine, mah, capodoperelor bipede, sa iti doresti sa fii Dumnezeu nu-ti trebuie mai mult de un sfert de neuron. Dar si-a dorit vreunul din voi vreodata sa fie Sfantu' Petru?? Aaaaaa??? Ia ziceti voi!
Normal ca nu... Ce cacat, asta nu e nicio combinatie. Ala munceste toata ziua si noaptea. Non-stop. E portar. Pai cum sa va placa voua munca?!? Adica, da, tata, vreau sa ajung in rai dupa ce mor. Nah...si eu ca tot romanul. Mai bine sa-mi fie bine decat sa-mi fie rau. Dar imagineaza-ti unul care o viata intreaga a muncit la o sala de spectacol. La un cinematograf sa presupunem. Omul a stat toata viata si a taiat bilete la intrare. Bun, la cinema la mall daca vreti voi. Astia de la mall sunt mai cool asa. Se imbraca la costum, au un aer d-ala de spp-isti in misiune imposibila, pe care tocmai i-ai incurcat din ceva foarte important. "Mda, sala 5, jos, pe stanga. Urmatorul."
Bun ai fost toata viata un labar d-asta. Acum ajungi in rai, ca ti-a placut plictiseala. Ai ajuns acolo si te roaga Sfantul Petru sa-i tii locul o zi, ca e bolnav si tu ai experienta necesara. Pai sa nu-ti bagi pula?!?! Ai ajuns in rai, pe crucea ta scrie mare: ODIHNESTE-TE IN PACE! Ce cacat nu au inteles astia?!? De ce tocmai tu?!? Toata lumea se duce diseara la un party unde o sa fie la greu lapte si miere ( toate tipurile de lapte chiar... lapte praf, lapte condensat, lapte de..machiant ) si tu stai ca boul la intrare si te uiti pe lista invitatilor. Baaaaaaaaaaaaa....mai ai si ghinion! Dupa ce ca esti incepator si nu e asta jobul tau acolo, te trezesti ca-ti vin cei mai dificili clienti.
Incepi sa intrebi disperat in stanga si in dreapta "bai, bai... cine a adus-o pe curva asta aici??". "De unde o cunosti, frate? Poate e neprihanita, sarmana, nu vezi ce buze umflate are?!". "Da, ma, e fosta mea nevasta...stiu eu ce neprihanita e! Cica a decedat in timp ce a pus gura pe o lampa de control la 380, a crezut ca-i inghetata..."
Trist, dar posibil. Asa ca nu va mai blocati la ganduri mediocre, mediocrilor! Anticipati raul de dupa si poate va da prin cap sa schimbati ceva si-n viata voastra scurta si seaca. Faceti-va o mica bucurie din cand in cand si daca va e frica, va rog sa dati vina pe mine. Va fi mai usor sa o acceptati ca atare.
Ajungand la trista concluzie ca indragiti munca la fel de mult precum etica, amicul meu Jack, a spus ca prefera o viata scurta langa prietenii mei, declarand solemn ca se inchina in cinstea voastra si ma lasa sa-l consum pana la capat.
Noroc! S-auzim de bine!

PS: Am spus mai sus ca voi reveni asupra unei expresii. Ei, bine, revin!
Expresia "litere de o schioapa" mi se pare un total nonsens. Ce legatura are scrisul cu mersul?? Stiu ca expresia mentionata vrea sa sublinieze un font gigant al unui enunt. Se subintelege ca literele scrise de o femeie schioapa sunt mai mari decat literele scrise de o femeie fara probleme grave de natura locomotorie. Permiteti-mi sa ma indoiesc de teoria asta. Astept inca rezultatele cercetatorilor britanici. Pana atunci: JOS DISCRIMINAREA!

luni, 7 martie 2011

Pacatul prostului...

...gust.
E martie, dar cui ii pasa?!
As fi bucuros sa fie martie mereu, dar nu ma concentrez prea tare. Nu merita efortul. Nu constientizez pentru a nu pata nota iernii inca prezenta.
Si daca tot ninge, ninge cu ghinion si stres. Ninge cu gropi si mizerie. Ninge cu prostie in intreaga Romanie. Si sunt al dracului de mandru de tara mea, ca nici voi nu sunteti prea modesti, sa fim seriosi. Ninge a iarna eterna. A mai nins si pana acum, vor spune unii, dar parca niciodata nu e destul. Parca niciodata nu s-ar opri sau nu s-ar fi oprit.
A inceput de ieri sa cada... Observam sensul peiorativ al lui "ieri", un fel de nica"ieri". Din trecut si din senin a inceput sa cada cu laturile Celui de Sus, cu veninul sarpelui din gradina paradisului, cu ramasitele soldatului cazut la Marasesti, Marasti si Oituz. A nins cu flori si cu copiii din flori ai lui Decebal si Traian...si nu s-a mai oprit pana ce orizontul s-a intunecat. Ningea cu pionieri si cercetasi, cu detinuti si cadavre de intelectuali si dizidenti. Ni s-a stins zambetul cand a batut mai tare vantul dinspre Siberia indepartata. Pe cat de incredibil pare, am avut si un moment de luciditate. Ne-am dorit o raza de soare sa dezghete acel blestem numit de unii comunism. A fost prea putin!
Pe cat posibil a nins cu ura, invidie, orgoliu si minciuna. Ninge ambiguu, neclar. Ninge o istorie patata. Noaptea ninge cu tradare...
Curg din cer rauri de obedienta si supunere ca sa ne astampere setea. Bruma de superficialitate devine tot mai densa. Stam toti intinsi si facem ingeri atunci cand ninge cu falsitate. Construim oameni din zadapa slabei sperante de mai bine. Ninge cu snobism. Fulgi de plastic ieftin cad peste orasul adormit...mereu adormit. Omat pustiu si de proasta calitate peste care calca oameni de nimic. Posibil sa mai ninga...etern. Suntem la polul nord al penibilului si lipsa simtului de ridicol e tot mai acuta. Frigul neputintei ne patrunde in oase.
E iarna umilintei noastre si o traim cu portia in fiecare zi.
Inchei cu o vorba specifica intelepciunii autohtone: "cand nu mai pot de frig, mai pun o haina pe mine". Adaptabil in orice conditii. O specie de invidiat. Sa tot ninga...
Noapte senina!