dor de vara!

Review

Simt cum palma dreapta mi se pierde in pulberea semifina. N-as putea spune niciodata ca e cel mai fin nisip. Are ceva din textura malaiului. Nu, nu...nu a malaiului. Este sare grunjoasa. Asta e. D-aia de pune maica-mea la muraturi. Un fel de sare necizelata. E naturala, lipsita de falsitate. Nimic sofisticat. In capatul celalalt al unui univers foarte mic si limitat - subdezvoltat daca m-ar intreba cineva intr-un moment de sinceritate maxima - exista nisipul care seamana cu sarea fina si falsa, sarea de snobism si superficialitate. Cu toate ca sarea difera, acelasi soare ne coace pe toti si mirosim la fel pentru pestii ce privesc dezgustati cum ne topim benevol la marginea lumii lor. 

Deodata ma las prada diminetii de vara si incep sa gust prajituri imaginare. Prajituri cu crema de ganduri. Ganduri dulci-acrisoare... 300 grame coaja de lamaie, 50 ml esenta de vanilie, un kilogram de scoici uscate de vant si doua sticle de bacardi breezer. 

Modific relieful creaturilor microscopice. Imi inchipui vietatea microscopica ce se deplaseaza cu ajutorul factorilor naturali. Un fel de mijloace de transport in comun gratuite. Imi imaginez o bacterie calare pe un gandac si holbandu-se la o creatura uriasa...Subliniez uriasa. Un fenomen natural pe care nu si-l poate explica. Sub ochii ei si mai microscopici un zeu imens, imens cat mintea ei nu poate concepe de imens, ii distruge lumea intr-o clipa. Ii destrama universul. Acum o ora microscopica toate erau bune si frumoase. Acum s-au dus, inghitite intr-un alt univers microscopic. O mana macroscopica din cer a venit si a sapat o groapa. O groapa infinita. Calare pe gandac e mai usor sa treci peste si sa-ti continui cu demnitate ce ti-a mai ramas din viata ta la fel de microscopica. 

Ce-o fi acolo, ma intreb. Sub cristalele alea incinse de niste fascicule ce au calatorit milioane de kilometri. Ce dracu-i aia? O tigara?!? Ah, uite si un capac de bere. As fi ridicol daca m-as intreba cine a baut-o sau ce fel de bere era... Brusc ma duc cu gandul la nevoia fiziologica de dupa bere. Aici?!? Si eu imi afund palma tot mai adanc si pulberea e acum o pasta rece si umeda si gandul meu e murdar si rece si umed. Doar buzele imi sunt uscate. 

Biounealta alcatuita din 27 de piese isi croieste drumul incet inapoi, ca o freza veche a unei masinarii rusesti ce sapase o eternitate in carierele caucaziene. O masinarie retrasa din activitate la sfarsitul eternitatii, plina de decoratii prafuite, ce-si povesteste trecutul cu duiosia si talentul povestitorilor rusi. O veche paiata ce sta pe marginea drumului, la limita disperarii si incercand sa-si curme viata intr-un moment de luciditate, legandu-se de piatra care-i apasa pe inima si aruncandu-se in oceanul inutilitatii. Masinaria mea dreapta, fara de care mi-ar fi imposibil sa-mi beau ceaiul, a revenit la baza. In aceasta dimineata voi bea ceai. Am hotarat asta in timp ce demonii vinului de mai devreme in noapte, paraseau pas-pas incinta. Mansarda era eliberata si acum tot ce-mi ramasese era nisipul de sub mine si nebunia unui ceai. Nimic promitator. Nimic poetic. Doar surd. Mut. Intensitate sub nivelul perceptiei. Absolutul redus la nul. 

E cald. E din ce in ce mai cald si mai vechi. E din ce in ce mai departe si imi aduc aminte zambind. Simt cum miroase a materie imbatranita. Masina timpului s-a defectat, iar eu sunt prins aici si zambesc la un film intr-o limba pe care n-o pot intelege, iar cel care s-a ocupat de subtitrare nu a facut-o deloc cum trebuie. Nu apuc niciodata sa citesc tot ce scrie. Vad franturi de cuvinte si apoi totul dispare, aparand in loc o alta fraza cu un cu totul alt sens. In baza tehnologiei tot mai avansate incerc sa-mi pastrez cumpatul. Am tot ce-mi trebuie... De ce vreau mai mult? 

Am recapatat memoria si incerc sa o descarc pe un creier extern. Incerc sa ma las de vicii, inlocuindu-le cu cele electronice si mai putin nocive. Aparent. Acum aud clar melodia aia veche si parca sunt acolo si zgomotul e acelasi si noi toti suntem mai vii. Zambesc gandindu-ma la creaturile microscopice care nu exista inca. Sunt complice la catastrofele viitoare pe care le vor infrunta. Sunt zeul ignorantei care a avut o revelatie si a ales sa se schimbe in ceva mai bun, dar la fel de inutil. Sunt pacea celor ce traiesc in pace dupa legea firii. Sunt intrebarile ce nu s-au nascut inca si zac intr-o matrice asteptandu-si randul, iar camera alaturata e pur si simplu goala. Acolo ar urma sa stocam raspunsurile corecte. Raspunsul corect nu are nicio legatura cu intrebarea careia ii urmeaza, ci cu revelatia, cu divinitatea universului din care provine. Camera raspunsurilor e alba si luminata din interior. 

Deschid ochii si odata cu ei inca o sticla. Plec spre camera macroscopica unde m-am cazat cu acte false si am semnat cu numele unui om mort. Banii sunt aceiasi si miros la fel pentru pasarile ce privesc la noi cum ne impiedicam la limita de jos a lumii lor. Cand mai am doar ceai pe masa si in jur e doar muzica, am slabe sanse sa mai prind un loc azi in drumul spre casa. Ma intind si dorm aici, langa nisip, nu inainte de a-mi sorbi cu incredere ceaiul meu fara niciun gust. Cineva mi-a spus odata ca veninul e dulce si poate fi confundat cu mierea.