duminică, 25 iunie 2017

fragment secund

Imi amintesc multe intamplari din anii aceia. Imi amintesc ganduri, trairi, experiente, logica intamplarilor, adrenalina si tot felul de prostii mai mult sau mai putin intamplatoare. Toate imi par si acum de o importanta majora.
Sunt foarte mirat cum de reusesc inca sa imi amintesc atatea. De obicei se asterne o ceata asupra trecutului, asupra acelor perioade in care eram liberi doar prin virtutea faptului ca eram tineri. Foarte tineri. Tampit de tineri.
Stiti, negura aia... negura... ce cuvant mizerabil si total anti-progresist. Transparent chiar. Un elixir al divagarii pe termen lung. Chiar nelimitat as spune. Dar nu spun. Nu spun nimic, ci doar posed zambetul tamp al celui ce isi aminteste clar, corect si cinic despre tot ce s-a intamplat atunci, neavand nimic in comun cu sensul progresismului in clipa de fata.
Multi amici, multi fosti amici, nu depasesc obstacolul subiectivismului, nu ocolesc bariera, nu o sar precum un atlet la olimpiada mintilor deschise. E frica de a gandi despre cum gandeai cand erai liber, despre ce simteai si cum actionai la fiecare impuls. Erau multe lipsuri, dar niciodata nu ne lipsea impulsul. Obiceiurile, parerile si curajul pe care il aveam atunci ne intimideaza acum. Multi prefera sa ingroape, sa acopere, sa se disculpe precum niste sociopati nevrotici. Ah, ce bine era, dar si ce bine ca a fost, a existat.
Am petrecut multi ani in cel mai straniu loc si timp, uneori inconstient de importanta sau de savoarea perioadei. Traiam fiecare clipa simtind ca voi fi printre putinii care nu regreta cu adevarat si imi pare bine ca nu m-am oprit atunci doar sa stau si sa analizez asta.
Nu, nu sunt nostalgic. Nostalgicii isi amintesc doar ce le convine. Sunt admiratorii de la distanta ai unei realitati distorsionate pe care o privesc prin sita. Cei ce regreta trecutul nu au niciun argument. Spun asta convins de simplul fapt ca nu au invatat mare lucru din el. Nu isi pot admira prezentul ca rezultat al unei constructii solide bazata pe un trecut asumat in totalitate. Nostalgicii ma plictisesc cu regretele lor. Sunt plictisit de socializare cu dependentii de moarte clinica. Nu am rabdare sa ascult baliverne si extrapolari a ceea ce a fost candva o fraza si s-a transformat acum intr-un roman prost. Romantismul ne-a dat doar clisee siropoase si batai de cap. Poezii pentru suicidul personalitatii. Dependenta de autocompatimire. Un dezastru!
Am plans si stiu clar de ce. Si nu rad acum ca am plans atunci. Imi aprob toate trairile cu aceeasi luciditate pe care mi-am insusit-o singur intr-o zi, ca simplu suvenir. Nu cred in virtutea dobandita. Sunt un simplu cumparator de chilipiruri pe care viata mi le ofera. Nu imi permit sa spun “nu” niciunei oferte. M-am nascut sarac. La fel ca voi.
Intr-una din noptile de atunci am baut pentru prima oara. Apoi au urmat alte nopti si altele... Mult am mai baut. Stiti voi ce...si de ce. Caci motivele nu se schimba, ci doar scuzele devin elaborate, complexe si tind sa acopere o arie vasta a vinovatiei de a fi complet nevinovat. “Pacatul” este doar un cuvant pe care cineva l-a folosit drept funda rosie la impachetat cadouri.  A nu se confunda cu suferinta. Suferinta provocata cuiva este o crima impotriva libertatii tale, sale si a celorlalti. Ma refer la “pacatul” experimentarii, la cunoasterea limitelor. “Pacatul” ca frica de a ne descoperi, de a explora si exploata ce zace in interiorul fiecaruia.
Sunt sigur ca nu-s primul care o spune. Nici nu imi atribui dreptul asta, insa ma folosesc de adevar in scopul eliberarii perioadei hedoniste prin care e suficient sa treaca orice individ pentru a se cunoaste. Este o eliberare de care am nevoie. Sunt constient.
Citeam atunci despre un experiment autorizat de Sigmund Freud asupra unei paciente, Emma Eckstein, si ea, la randul sau, psihanalist si scriitor. Pe scurt, aceasta i-a marturisit lui Freud ca are anumite probleme de natura psihica, pe care nu stie sa le gestioneze singura. La acea vreme, Freud era foarte apropiat de unul dintre prietenii sai, chirurgul Wilhelm Fliess. Acesta din urma era cunoscut pentru teoriile sale pseudostiintifice, teorii ce deduceau o legatura directa intre afectiunile psihice si remedierea lor prin chirurgie. Indepartarea unor organe sau a unor parti din organe, in teoria lui Fliess, ar fi remediat permanent anumite afectiuni din capitolul celor psihice.
Freud a diagnosticat-o pe Emma Eckstein ca fiind bolnava de isterie si masturbare obsesiva, convingand-o sa participe ca pacient la un experiement al doctorului Fliess. In acea perioada, masturbarea era considerata o afectiune a creierului ce duce la degenerarea si degradarea intregului organism. Fliess era convins ca ambele “afectiuni” pot fi vindecate printr-o cauterizare repetata a nasului. Astfel ca, in urma mai multor operatii esuate, femeia a ramas mutilata pe viata si cu probleme grave de sanatate. Unul din celebrele cazuri de malpraxis din istoria omenirii. Atat Freud cat si doctorul Fliess nu si-au recunoscut niciodata public vina pentru acest caz.
Am inteles din acest experiment un lucru de care m-am convins si ulterior. Am inteles ca aroganta poate deveni o arma. Suferinta, crima, agonia sunt consecinte ale arogantei atotcunoscatorului. Aroganta si vanitatea duse la extrem au provocat dezastre. Orgoliul te convinge sa nu spui niciodata “nu stiu”, iar, uneori, raspunsul tau elaborat, sofisticat si plin de argumente va deveni ingerul suferintei sau chiar al mortii.
Nu am si nu am avut niciodata incredere in cei care au un raspuns pregatit la absolut orice problema. In cei siguri pe ei si pe faptul ca omul este apogeul unui sir intamplator de coincidente, singura entitate universala capabila sa creeze. In schimb, nu pot avea incredere nici in creationistii, in credinciosii habotnici ce sustin ca ei sunt mai aproape de divinitate. Au ajuns primii acolo si coada s-a format in spatele lor. Vorbele lor nu valoreaza doi bani daca nu ai nimic de invatat din ele. Sunt doar baliverne. Cuvintele, aceste unelte cu care lucreaza toti, dar putini construiesc ceva cu ele. Tot un chilipir. Cine pune pret pe cuvinte, va sfarsi sufocat de iluzii.
Eram si inca sunt fascinat de carti si articole despre stiinta, astronomie si geografie. Fascinat de istorie si de sentimentul, uneori nejustificat, de mandrie pe care istoria il trezea in mine. Admiram curajul celor ce erau numiti eroi, exemplul conducatorilor abili, strategia si intelepciunea grecilor, ingineria romanilor, adaptabilitatea dacilor, darzenia slavilor, credinta musulmanilor, oportunismul spaniolilor - descoperitorii Lumii Noi. Ingrozit si fascinat de barbarismul de care omenirea a dat dovada pentru a atinge un fir de praf din ceea ce noi numim cu ignoranta si trufie: civilizatie.
Am fost si sunt fascinat de muzica. Muzica e singurul argument palpabil ca sufletul exista.
Am fost si sunt fascinat de iubire. Iubirea de locul din care vii si de locurile in care inca nu ai ajuns. Iubirea fata de cei apropiati, de familie, iubirea unei moment, a unei amintiri... de ce nu, a unui club sportiv cu care iti confunzi momentele de fericire duse la extrem. Iubirea unei echipe de fotbal nu este un sentiment superficial sau pueril. Sa crezi lucrul asta ar fi o dovada de aroganta ce ar jigni fericirea multora. Cine isi permite sa judece un om care ofera totul din dragoste?!!?
Termenul de iubire neconditionata este evident un pleonasm grosolan. Orice forma de bun simt si constiinta exclude conditionarea unei iubiri. Nu e loc de compromis. Oferi tot si asta te face cel mai fericit. Un simplu algoritm in matematica unei realitati infinite. Fara solutii, fara rezultate finale... doar experiment.
Am fost fascinat si de durere. De cat de creativa poate fi durerea. Nu ma refer doar la durerea fizica. Stiu, multi ar spune ca sunt nebun si ca nu e normal sa fii fascinat de ceva ce provoaca suferinta. Lacrimile, deznadejdea, cruzimea, confruntarea, pierderea, deziluzia, finalul iminent... ingrediente nedorite ce cladesc personalitati puternice. Cei ce supravietuiesc vor fi analgezicul de care omenirea are nevoie.

Am fost constient inca de atunci ca sunt pasager in aceasta calatorie cu un singur sens. Absurda uneori, limpede si logica in alte momente. Am invatat sa demontez fiecare prejudecata pe care mi-a daruit-o societatea cu scopul de a ma apara. Am invatat sa ma apar de mine protejandu-mi amintirile si conservandu-le cat mai bine cu putinta. Am invatat sa iert, sa accept, sa zambesc, sa fiu asa cum nu se asteapta nimeni sa fiu. Si cel mai important, am invatat sa uit ce am invatat. Sa las universul asta sa ma minuneze la fel in fiecare zi.

joi, 20 aprilie 2017

Scop nr.3

Frica. Fals. Pericol. Posibil. Frica. Fals, fals, fals... Observatie: fara teama exista doar control.

Admir radacini, admir seva, sangele, venele, arterele, nervii de otel si vasele liberiene si vasele lemnoase. Incerc sa descifrez ceea ce au scris creaturi microscopice pe dinauntrul lor: "Apt pentru a servi".
Admir si nu pot sa ma ridic la inaltimea lor, cand jos cad florile si se sparg. Mii de petale ce nu mai folosesc, poate doar vantului. Parfum fara efect. Doar pentru mine.
Astept la ceea ce pare capatul puterilor, dar niciodata nu se arata a fi. Astept sa plec.
Diavolii educati ai lui C. S. Lewis se bat cu pumnul in piept ca-s cei mai sofisticati straini de aici. As vrea sa votez singurul film pe care nu l-a mai votat nimeni si sa plec satisfacut ca mi-am pierdut laurii in ceata unei revolutii stupide. Tampitii sunt sfinti si confesiunea lor devine lege scrisa cu litere virtuale in culori fals vii, pe pereti virtuali pe care nu-i mai poate sterge nimeni. Niciodata.
Alaturi de zambete, de capete de porci, de flori si caini si plaje intinse, alaturi de iubiti, de oglinzi, de tatuaje sterse si acoperite, de copiii fara vina ai unei mame mult prea tinere, alaturi de muntii de gheata, la capatul lumii, in jungle exotice, pe malul lacului Alaotra sau la Urlatoarea cu totii asteptati orgasmul sintetic, 100% polyester... Inecati in alcool si acid setati-va zambetele si patinati spre infinit pe cabluri din fibra optica la viteze ametitoare. La cat? La ce? Care timp? Care vis?

Oamenii condusi de Hester Prynee descopera absurditatea si devin fascinati. Absurdul devine arta literara la Kafka. Conceptualism la Amis. Absurdul devine lege si in absurd noi credem. Normalitatea ca absurd. O litera intr-un alfabet fals. Inexistenta, dar acceptata. Constiinta te transforma in proscris si ai timp sa admiri tot timpul.

Nu am mai fost de mult aici. E praf. Ma simt obosit, la fel ca acasa.

Va pierd.
Ma intorc cand in ziua de dupa va fi cald si timp. Si vom povesti razand despre tot, in limita cunostintelor si posibilitatilor noastre de a ne exprima ordonat, vesel, indraznet... Ce lumina va fi!


Preotul a spus ca moartea-i o oglinda
Cu margine taioasa si luciul de argint
Sau o femeie care ar vrea sa-i prinda
Pe cei ce aleg sa minta si se mint.




marți, 24 mai 2016

Omniscient

"Inchide ochii! Imagineaza-ti o banala minge de ping-pong. Materializeaz-o. O sa iti iasa, dar neaparat sa fie alba. Nu uita acest detaliu. E important. Acum, concentreaza-te asupra ei!"
Asa citise El intr-o carte cu coperti bej. Scria acolo ca iti poti atinge starea de echilibru, poti medita doar controlandu-ti respiratia si imaginandu-ti acea minge alba. Dar El inchise ochii si isi imagina o minge complet neagra, iar acum se straduia sa vopseasca fundalul cu ceva colorat pentru a gasi-o. In acea bezna o ratacise din prima clipa. Si-o putea doar imagina ca este acolo, dar nu-i gasea cu exactitate locul. Si smulse de pe un raft al imaginatiei cutia cu vopsea turcoaz. Isi inchipui apoi o pensula groasa si incepu sa traga linii haotic in stanga si in dreapta. Se pare ca meditatia mai rau il agitase. Fundalul se impodobi cu petice smulse din jurul unor insule exotice. A avut tendinta sa isi inmoaie un gand in clorofila, dar i se impotrivira ochii verzi ce se ascundeau in spate. Ar fi fost prea mult.
Mingea disparuse complet. Probabil, din neatentie o acoperise cu stropi de vopsea, iar acum se camuflase perfect in acel plan. Cand totul devenea turcoaz si senin, El isi pierdea complet orientarea. Nu mai stia unde se termina cerul si incepe marea...sau invers. Suferea grav de amnezie atunci cand venea vorba de punctele cardinale sau de datele din calendar. A renuntat la ore, zile, saptamani si luni... Le-a strans pe toate intr-un cufar de culoarea nisipului si le-a ingropat. De atunci isi aminteste doar de comori si vise. Lumea rade, dar El nu vede.
Vorbeste mult, povesteste vrute si nevrute, insa numai in gand. Iar gandul ii raspunde in gri sau alb sau roz. Depinde de dispozitie. Foarte rar in negru.
Asta il duse inapoi cu gandul la mingea de ping-pong. De ce oare nu a vrut de la bun inceput sa si-o imagineze alba?! A avut sansa lui...ca fiecare.
Se simtea gol. Fara culoare. Probabil ca incepuse sa tremure de frig. Asa e uneori noaptea.
Isi imbraca sufletul cu un lac violet in care a fiert cateva legume pentru o supa. La inceput lacul era albastru, dar devenise violet dupa ce, printre legume, isi facuse loc si o sfecla rosie. Aceea care pateaza. Supa ii tinu de cald o vreme.
Ahhhh, a sunat! Ce iad!
Nu isi pierduse celelalte simturi. Reactiona la stimuli insa treaba asta il agita teribil. Si-a pierdut ideea, odata cu ea si rafturile, peticele de ocean si gandurile gri, albe sau roz.
A sunat cum suna o trompeta intr-un cimitir. El a deschis ochii sperand ca printr-un automatism ciudat, cineva sau ceva ii va astupa urechile.
Incercarea de a contempla acel sunet nu ii oferea nicio satisfactie. Nu atribuia culori sunetelor. Incetase de mult sa mai faca asta. Era zadarnic sa-si imagineze atat de multe culori pe cat de multe sunete distingea. Singurul zgomot pe care il agreea uneori era un anumit gen muzical. Iar acel gen muzical il asocia altei dimensiuni, altei stari, altor intamplari petrecute in alte ore ale altor zile si saptamani. Iar gandurile se afundau acum in algoritmul nedefinit, se impotmoleau si deraiau intr-un labirint de planuri diverse.
Diversitatea si necesitatea de a se adapta diversitatii, insa, il intrigau de cele mai multe ori. El credea  in liniste si simplitate. Se inchinase de mult diversitatii, dar incercase sa-si renege orice act hedositic odata cu aparitia primelor simptome. Iar atunci cand obosea sa coloreze vise, isi descoperea dragostea pentru simplitate in cartile pe care le primise. Le recitea fara sa tina evidenta. Acesta fiind apogeul diversitatii sale cotidiene.
In spatele ferestrei statea la panda o noua zi. Cerul se trezise devreme. Mirosul de cafea se amesteca cu aerul de munte, o scena in care visul noptii este rapus cu blandete. Insa o amintire ratacita din copilarie, luase acum locul supei si ii tinea de cald. Avea senzatia ca s-a intors din prima sa calatorie si cineva il astepta cu drag acasa.
Erau doar razele de soare ce-i colorau fereastra in galben. Se ridica din pat si incerca cu varful degetelor sa atinga razele de care se sprijinea fereastra. Ar fi vrut parca sa citeasca pe suprafata lor fina un mesaj secret. Zambi amar cand isi simti inutilitatea gestului si trase adanc aer in piept.
"De parca Soarele ar fi perfect", isi spuse.
"Ar fi daca ar scrie pe fiecare raza un rand lung de opt minute", raspunse gandul.
Acoperi acel gand cu groaza de a nu anticipa o lunga disertatie pe tema sferei solare si a infinitatii punctelor ce dau nastere acelor raze.
Ahhhh...daca n-ar fi sunat. Asa e omul, uraste ce i se cuvine, apreciaza ce nu are si isi doreste mai mult decat isi poate inchipui. Ar face bine sa uite tot de maine.
Ridica de pe jos o carte cu coperti negre si ii atinse primul rand.
"La inceput a fost cuvantul..."

( un fragment )

marți, 6 octombrie 2015

inter view

AE: Cu ce doresti sa incepem?
S: Cu desertul.
AE: Cu finalul? Isi au rostul discutiile despre sfarsit cat timp termenul in sine admite inchiderea ciclica?
S: Depinde. M-am gandit ca desertul nu inseamna sfarsit, ci, mai degraba, un inceput optimist, placut…   Poate chiar apetisant. Era un joc si poate o dorinta reprimata din copilarie. Nimic abstract.
AE: Bun. Sa trecem peste. Presupunem ca am un nivel reglat al glicemiei si tin la acest echilibru. Putem incepe?
S: Incepem. Tin sa remarc acceptarea unei supozitii doar pentru a regla balanta. O incercare stangace de a tolera de dragul egalitatii. V-as suspecta de comunism nedisimulat, dar… Da, incepem.
AE: Nu, nu… Va rog! Continuati! Nici nu am inceput si deja ma jigniti, nu in cel mai subtil mod cu putinta.
S: Dar de ce tindem sa formalizam atunci cand suntem indignati? De ce incercam sa atribuim tonul politetii unor acuze, cand ne vine, de fapt, sa spargem oglinda? De ce devenim impersonali cand vine vorba de conflict? Este si asta o forma de lasitate? Chiar si eu acum… Nu putem sa ne asumam?
AE: Ce anume? Politetea? Buna crestere?!? O forma de lasitate?!! Ma indoiesc…
S: Desertul a fost servit.
AE: Da. Ai dreptate. Nu suntem la usa cortului. A fost o discutie fara noima.
S: Pe mine ma atrag discutiile fara noima, cu conditia ca acestea sa nasca intrebari. Este suficienta o singura intrebare, apoi ea devine capcana pentru un raspuns ce naste controversa. De aici incepe polemica, iar polemica, acest copil din flori al ratiunii, naste, de asemenea monstri. Monstri pe care ii vedem doar in oglinda si ni se par adevaruri unice, absolute. Descoperim gheara unei specii de mult disparute si o privim ca pe ceva viu, ba chiar cu propria-i identitate. Uitam ca este doar o bucata de material dintr-un intreg imens.
AE: As dori sa evit polemica, dar am o nelamurire. Polemica naste monstri sau monstrii nasc polemica? Pana la urma, ce suntem noi? Tu ce te consideri a fi? Un monstru nascator de polemica, un neinteles, un rebel? Ar fi in regula daca te-as eticheta ca fiind victima propriilor polemici? Pentru ca observ atitudinea ta, care nu contest ca imi place, dar nu pot elucida scopul.
S: Simplu. Suntem oameni civilizati. Nu?!
AE: Da. Asa cred.
S: Fals. Nu suntem. Si iti pot argumenta asta, dragul meu prieten, in timp ce tu nu esti sigur pe raspunsul tau afirmativ si, fara sa constientizezi, ti-ai exprimat incertitudinea prin ce a urmat dupa acel “da” rostit in orb, in inertie.
AE: Despre ce inertie vorbesti?
S: Despre cea indusa. Despre cea mai simpla forma de manipulare existenta. Adresarea unei intrebari inchise, la care te-am obligat sa-mi dai raspunsul pe care doream sa-l aud din cele doua variante posibile. Apoi a intervenit ratiunea, nu?! Iar tu ai spune iar un “da” negandit. Insa eu te-as contrazice din nou si ti-as spune ca a intervenit subconstientul tau, care, in experienta lui nemasurabila, ti-a urlat in timpane ca e cazul sa te intorci si sa revizuiesti acel “da”. Sa nu te lasi manipulat. Acolo, in subconstient, zace mandria ta de a fi cine esti si nu te lasa sa fii luat drept un prost. Acel “asa cred” vine ca o confirmare ca inca nu esti un robot programat sa fie util si imbecil, ci inca esti capabil sa stai fata in fata cu mine si sa fii un monstru. Acum intelegi polemica?
AE: Vrei sa spui ca atunci cand adevarul va fi absolut, noi nu vom mai fi oameni?
S: Vom fi Dumnezeu sau neinsufletiti. Exista variante. Tii minte, relativitatea?!? Noi, ca finite, nu ne permitem sa fim exacti. Exactitatea ne-ar nega constiinta. Variantele, alternativele ne dau energie. Energia ne ajuta sa ne miscam. Miscarea in spatiu creaza dinamica. Dinamica inseamna timp. Timpul ne ajuta sa constientizam, sa impartim, sa ne raportam. Se intampla…aici, in dimensiunea noastra din care suntem incapabili sa iesim, sa abstractizam, sa reducem la absurd. Traim in lumea fizicii si a matematicii. Este singura logica dupa care ne ghidam, pentru ca se aplica fix aici…in spatiul nostru 3D. In zona noastra de confort. Suntem o specie si o constiinta totodata. Suntem polemica. Ce ai vrea sa fac?!?
AE: Sa taci o clipa. M-ai ametit de tot. Nu pot procesa tot ce indrugi acolo. Este filosofie sau ce…? Te-ai dus prea departe. Eu cred ca suntem oameni civilizati si atat.
S: Suntem oameni, dar suntem departe de a fi civilizati. Abia am iesit din jungla. Raportat la existenta universului, a galaxiei din care facem parte, noi suntem la stadiul de celule eucariote, ca specie. Ne credem centrul universului, avem impresia ca descoperim lucruri importante, ca ne extindem zona de confort. Ne bucuram de tehnologie. Fabricam. Exploram si exploatam. Este o iluzie. Constientizam, ce-I drept, iar asta face doua parale, dar nu ne aduce niciun beneficiu. Este ca si cum, daca universul ar fi o fiinta imensa, noi am fi o glanda sudoripara sau o picatura de urina. Una foarte foarte mica. O senzatie placuta atunci cand realizezi ca iti pierzi timpul incercand sa descoperi lucruri importante, dar la final tot intr-un closet ajungi. Un closet ancestral, ce-i drept. Unul de dinainte de marele Big-Bang…sau Gang-Bang. Pana la urma, in ambele situatii, se termina cu o explozie. Iar mai tarziu, cu o depresie.
AE: Eu nu sunt de acord cu tot ce spui. Sunt de acord cu o parte, dar nu cred ca abia am iesit din jungla. Si crede-ma, nu o spun de dragul polemicii. Ba chiar m-a oboist polemica asta sau ce-o fi. Sunt insa sigur ca societatea evolueaza si este normal sa fie asa. Am devenit civilizati pe parcurs. Am ajuns de la viata in pestera in jurul focului, la viata confortabila din ziua de azi. Beneficiem de medicamente, de curent electric. Putem calatori oriunde in lume… Totul a evoluat. Teatrul, muzica, competitiile au evoluat. Alegerile noastre s-au diversificat. Omul nu este autosuficient. Se perfectioneaza, descopera, inoveaza… Progreseaza! Asta sustine teoria evolutionista. Nu?
S: Nu. Ce spui tu acolo sunt adevaruri relative privite doar sub auspiciul unei viziuni dintr-un singur punct de observare. Acela al evolutionistilor. Este adevar in afirmatiile tale doar daca privesti prin gaura cheii, pe unde au strecurat ei teoriile lor, dar nu vei observa decat ce-ti perimite acest spatiu stramt. Iar tu, cetatean liber ce esti, poti mai mult. Refuzul acestui blocaj inseamna libertate. Intelegi?
AE: Nu.
S: De ce crezi ca oamenii tund iarba?
AE: Nu stiu, dar evolutionistul din mine spune ca societatea si-a dezvoltat pe parcurs simtul estetic. A progresat la toate capitolele, ceea ce denota o logica incontestabila. Progresul intr-un domeniu atrage dupa sine progresul in alte domenii. Asa cum de la picturi rupestre, arta a ajuns sa aiba cu totul o alta semnificatie in ziua de azi.
S: Omul a tuns iarba din necesitate. Constiinta la nivelul creierului reptilian ii dicta ca nu poate supravietui decat daca devine eficient. Cea mai buna lovitura este eschiva. Lupta pentru supravietuire nu a aparut o data cu specia noastra. Asa ca ne-am apucat sa tundem iarba, observand ca ne este mai usor sa hranim animalele domestice intr-un spatiu inchis, pe care sa-l controlam si unde sa patrunda mai greu alti pradatori, dar, in acelasi timp, copiii omului nu mai riscau sa fie muscati de serpi. Iarba fiind foarte scurta, pericolul era observant din timp. Eficienta treaba. Am putea spune ca eficienta vine tot in urma evolutiei si progresului, dar daca ne uitam pe alta gaura a cheii, putem spune ca vine si din dorinta de a ne imbogati material. Dorinta de bogatie, de avere este direct proportionala cu dorinta barbatului de a face sex, de a-si atrage partenera si a-si perpetua specia. La femei este in aceeasi masura direct proportionala cu siguranta in care vor trai ea si copiii ei. Aceasta gaura a cheii, dragul meu, se  numeste materialism. Originea sa sta in “jocul supravietuirii”, care ocoleste cu totul constiinta, progresul, evolutia – sociala si spirituala – moralitatea si alti termeni abstracti, si isi are radacinile infipte in creierul reptilian. Acest lucru nu s-a schimbat din cele mai vechi timpuri ale existentei speciei umane si pana acum. Cu mici si insignifiante exceptii, binenteles. Dar luand in considerare la nivel macro, din punct de vedere materialist, nu exista niciun fel de evolutie sau de progres. S-au schimbat doar mizele. Valorile au scazut sau au crescut. Au aparut banii, aurul, obiectele… Am continuat si continuam sa ucidem doar guvernati de materialism. Am inventat metode prin care sa ii separam pe cei slabi de cei puternici, pe cei care detin puterea de cei folosibili si usor dispensabili. Inca suntem ignoranti, cu tot progresul nostru tehnologic avansat. Am ajuns pe Luna, am fotografiat galaxii indepartate, dar inca nu putem intelege creatia. Nu putem percepe cine suntem. Nu avem constiinta colectiva, ci doar individuala. Evolutionismul si materialismul nu sunt raspunsuri, ci sunt polemica. Sunt realitatea noastra in spatiul si timpul pe care noi il percepem ca prezent. Iluzii ale unor monstri. Dar acceptandu-ne conditia le putem observa din exterior si putem face primul pas spre a intelege.
AE: Bun. Si ce este dragostea, atunci? Tot o iluzie a omului materialist?
S: In cele mai multe cazuri, da. Este o iulize. Dar, cred ca iubirea absoluta exista. De fapt este singurul adevar absolut care exista. Insa noi, oamenii, ca specie primitiva in acest univers, nu suntem capabili inca sa intelegem acest adevar. Faptul ca putem constientiza ne da speranta. Polemica este sunetul dizarmonic al constiintei noastre incapabile de a fi in armonie cu universul. Ne nastem monstri, pentru ca nu putem sa ne abtinem de la egocentrism. Nu putem lupta cu incapacitatea de a privi lumea dincolo de interesul individual, dincolo de aceasta limita impusa.
AE: Imi lasa un gust amar discutia asta…

S: Acum vezi de ce am inceput cu desertul?!

joi, 31 iulie 2014

Episod pilot

Un brat puternic m-a prins de umarul drept si a inceput sa traga de mine spre usa ingusta din dreapta soferului. Nu intelegeam de ce folosea atata forta. De fapt nu imi imaginam cum as fi putut scapa. Unde as fi putut fugi. In spate nu exista o alta usa, tocmai d-asta ma lasasem in voia sortii si nu ripostam in niciun fel. Eram calm precum un peste care a inteles ca oricat s-ar zvarcoli, acul ala, pe care l-a inghitit lacom, n-o sa si-l scoata singur din gat. E inutil si un pic ridicol sa mai faci zgomot cand destinul nu-ti mai apartine. Asa ca am tacut si am incercat sa ma gandesc la ceva.
Nu imi venea nimic in minte. Adrenalina incepea sa-si faca simtita prezenta. Cu toate ca pe parcursul intregului drum imi trecusera prin minte tot felul de intrebari fara noima. In urma cu o ora stateam cu fruntea lipita de geamul microbuzului si nu auzeam nimic din ce se discuta in jurul meu. Pur si simplu eram concentrat la o intrebare care-mi venise in minte la ultimul popas. De ce dracu ii spune "ciorba de vacuta"? E o chestie ce tine de marketing...oare? De ce "vacuta"? Diminutivul ala ma scotea din minti, ma irita. Vazusem vaci la viata mea. Si la propriu si in sens peiorativ. Vacute nu vazusem niciodata. Le omoara p-alea mici ca sa le faca ciorba? Exista ciorba de porcusor? De gainuta? De puiut? De burtica? Perisorele mici, mici... si inofensive.
M-am trezit cu capul lipit de asfalt si mainile la spate.
Cineva cu voce de ofiter superior - urla ca si cum ar fi superior - se rastea catre mine.
- De ce ai coborat, ma? De ce? Ce ai avut cu dom' comandant? Te pisi pe gard, pe unde vrei tu, tu-ti 'mnezeii ma-tii! La mine in judet, ma??
Era clar ca lumina zilei de mai devreme ca nu astepta un raspuns de la mine. Intrebarile veneau ca o rafala de mitraliera. Siroiau cuvinte grele, palme, pumni si flegme in directia mea si a celui care era intins langa mine. Nu-i puteam vedea fata, pentru ca eram intors cu capul in directia drumului, iar un genunchi bine pozitionat pe ceafa nu-mi permitea sa fac gestul firesc impins de curiozitate. Banuiam doar cine e.
Somn. Ce bine suna atunci cand ii simti lipsa din plin. Dulce cuvant! Scurt si cuprinzator. La "o" casti gura ca si cum ai vrea sa spui ceva, dar iti este lene. "M"-ul iti lipeste buzele, mai bine taci. Dormi putin si apoi spui tampenia pe care tocmai voiai sa o eliberezi in aer, n-are rost... Iar "n" vine ca un plescait aprobator. Eh, uite ca dorm. Un fel de "ma doare in pula". Mor pentru cateva ceasuri, deci nu contati pe mine. Rezolvati voi ce este de rezolvat si ne vedem cand terminati. Imi spuneti cum a fost si daca v-am lipsit. In timp ce eu, odihnit, voi glumi pe seama lipsei voastre de entuziasm.
Din pacate duc lipsa de somn. De 24 de ore sunt retinut si batut undeva intr-un beci din Braila. Pe amicul meu din microbuz, cel care-mi fusese complice la ultraj, nu-l mai vazusem de cand intrasem in sectia aia mizerabila. Presupuneam ca l-au dus in capatul opus al holului. Nu duceau lipsa de pivnite moldovenii astia corciti. Ma gandeam cu groaza la clipa in care voi vedea primul sobolan si voi fi prea obosit sa mai reactionez in vreun fel anume. Imi era foame, dar mirosul si gandul la sobolani imi dadeau forta sa aman senzatia asta cat de mult pot.
La ora 3 intra un plutonier gras in pivnita si ma priveste cu blandetea unui macelar care priveste cum naste o scroafa. Stiam ca e ora 3 pentru ca de cand a dat buzna in latrina in care eram cazat, a tinut sa mentioneze ora la care si-a facut aparitia. "Ie trei" mi-a spus. Iar eu ma intrebam ce dracu ar trebui sa raspund la treaba asta. In niciun caz nu-l puteam contrazice. Nu am un metabolism care sa-mi permita sa ma pun pe wc cu exactitate la vreo ora anume. Brusc m-am gandit la elvetieni, la precizia ceasurilor lor, la nemti si la punctualitatea caracteristica... Nu a durat mult, pentru ca la trei si zece secunde, plutonierul gras, cu respiratia unui infometat ce tocmai a descoperit o bucata de cacat cu putina carne pe ea, imi arunca hanoracul in scarba si imi spune  "misca-ti!". Il urmez tacut.
Camera era plina de obiecte de artizanat de cea mai proasta calitate. Un telefon vechi si o scrumiera plina, o foaie alba, un creion si un fel de tusiera pentru stampile, cam asta era tot ce se afla pe biroul ala. Deasupra, n-am putut sa nu observ poza inramata a lui A.I. Cuza, ceea ce m-a facut sa schitez un zambet. Oare sa le spun ca tipul e din Galati? Astia au boala mare unii pe ceilalti. Cine stie ce dracu mai iese. Am tacut.
Pe barbatul care a aparut langa usa l-am recunoscut. Era cretinul cu dacia nova alba. Pe el il batusem eu si amicul meu. Am stat si m-am uitat lung la el, inca i se mai vedeau urmele de la lovituri pe fata. Ba chiar mi s-a parut ca frunza de la adidas i se imprimase intr-un mod ciudat pe barbie. Nu imi permiteam sa fiu neserios, ma dureau prea tare coastele, iar tipul ma fixa cu privirea unui animal prost si periculos totodata.
-El e dom' comandant, a urlat plutonierul gras.
-Incantat, am raspuns fara sa-mi dau seama de tampenia pe care tocmai am scos-o pe gura.
A urmat un sir lung de lovituri pe care le-as descrie daca memoria m-ar ajuta. Insa am cazut si am visat.
Cand m-am trezit eram cu fata la un dulap plin cu carti. Prima coperta, una rosie, avea cele mai multe litere pe ea. Faceam un exercitiu si incercam sa citesc ce scrie. Simteam cumva ca daca vad literele acelea, starea mea de sanatate nu este intr-o stare severa si voi putea pleca de acolo pe picioarele mele.
Mi-am strivit pleoapele si am incercat sa patrund cu privirea prin distanta dintre locul in care ma aflam si coperta aia mare si rosie. Aaa..antoi..ne de Saint Exupery... mai departe nu vedeam decat ca-s doua cuvinte, probabil era titlul. Primul cuvant incepea cu "m", asa ca devenise evident ca "Micul Print" era romanul la care ma holbasem atat de atent. Nu eram multumit, dar faptul ca nimeni nu ma baga in seama, ca era liniste si cald, ca nu simteam durerea prea tare, imi dadea o stare de confort. Poate e prea mult spus confort, dar puteam fi pe jumate relaxat. D-asta am inceput iar sa profit de spiritul meu analitic si sa aberez pe marginea denumirii acestui roman. Presupun ca "micul print" ar putea fi un alint pentru penisul scriitorului francez... sau un secret. Ceva bolnav si erotic...droguri... ce tampenie!
-Daca ti-e sete, ai un borcan cu apa pe masa. Ridica-te si bea, ca dupa aia o sa dai o declaratie si la zece scap dracului de voi.
Am auzit din spate vocea, dar pana sa ma intorc sa vad cine se rastea la mine, usa s-a inchis ca intr-un film cu fantome.
Am baut un litru de apa dintr-o rasuflare si in urmatoarele clipe durerea fizica a intrat in mine ca la ea acasa.
Simteam ca am ceva rupt, luxat, fisurat, dar nu imi dadeam seama ce. Parca intreg corpul meu fusese pregatit de un maestru bucatar pentru un inedit snitel pane.
-Semneaza aici! Ai amenda asta, pe care ti-a dat-o dom' comandant si atat. Ziceti multumesc, ca va bagam la puscarie daca era dupa mine, dar e dom' comandant care are baiat ca voi si tine si cu Steaua. I-a fost mila. Da' pentru ce ati facut voi... Eu va bagam la puscarie, 'mnezeii vostri de huligani. Unde va credeti? Pe stadion vii la meci, nu sa te bati, tu-ti ma'marea in bot de derbedeu.
Am semnat.
Spre seara nu aparea niciun tren si imi parea ca nici nu voi mai gasi drumul spre casa. Eram pierdut.
Amicul meu statea chircit pe o banca si incerca sa doarma. Eram speriati, infometati, batuti si ne era frig.
Pe o banca, la marginea peronului garii Bralia imi pipaiam ranile si vanataile. Ma minunam cat de bine e sa fii viu. Sa traiesti, sa simti durerea, foamea, frigul... Cat dracu o fi fost scorul???
Trecusera douazecisipatru de ore si atipeam in drum spre casa. Privirile celorlalti calatori ma amuzau. Atipeam din cinci in cinci minute si ma trezeam cand sunetul sinelor de tren semana cu sunetul tevilor de care fusesem legat cu catuse.
Auzi la ei, sa ma inchida... Ce cretini! Doar nu ma vor opri pe mine niste pereti...