daca septembrie e luni, atunci octombrie e marti?!?

E a doua zi. A doua zi dupa nimic. Ea...pur si simplu este.

Prima zi nu sunt sigur ca a existat vreodata. Am vagi amintiri cu prima zi. Curios. Ar fi fost de bun simt sa am decenta si sa-mi amintesc clar prima zi. Prima zi, primii pasi, prima carte, prima nota, primul film, primul sarut, prima dezamagire. Cred ca sunt elemente ce fac parte din ziua numarul unu. Conducatorul suprem al zilelor, atatea cate sunt ele. Prima zi pare a avea autoritatea necesara pentru a fi socotita cea mai importanta de pana acum. Bine, asta, si certitudinea ca este singura care s-a incheiat. As fi pus oricare alt semn, dar nu punct. Insa nu-mi pot permite. Pana la urma cine-s eu sa inchid gura celor care, de-a lungul vremii, au pus bazele regulilor de exprimare in scris. Putrezi-le-ar oasele!

 Si daca tot tin minte asta, sa fie pt ca am invatat lectia sau vine din bunul simt cu care ne-am pricopsit genetic?  Pura intamplare face ca noi sa fim in aparenta opusul unor degenerati. Si imi dau cuvantul ca nu vreau sa ma aplec atent asupra acestui aspect. Ahhhhhh...ce-mi freamata degetele dupa doua puncte si o paranteza. Ce dracu, parca in prima zi n-aveam pornirile astea. Sunt pistolul mitraliera americanesc al lui Rambo.  Sunt Sergiu Nicolaescu intr-un film mut si bun. Asta da paradox. Intr-un film bun... Apoi mut. Punct.

A doua zi se pare ca n-are nimic in comun cu prima. A doua zi dupa nimic e plina, colorata, comestibila. Are tot felul de gadget-uri dupa care iti plange inima. E full. E varianta imbunatatita a zilei dintai, pe care oricum ai uitat-o. S-a sters. Aveai doar un giga pe vremea aia. Nu iti permiteai sa o tii stocata pana a aparut a doua zi. Iar a doua zi este oricum prea mare si nu incape in memoria-ti minuscula cu care ai fost dotat din fabricatie. Sunt pistolul lui Florin Piersic in Margelatu. Sunt cascadorul lui Sergiu Nicolaescu intr-un film cu tradatori. Tradatori in roluri de sfinti. Asta da paradox. Punct si de la capat cu capul sus si alineat, nu alienat.

Parcurg la jumatate. Este pranz. A doua zi. Ma sufoc. Am multe, ce stiti voi, multe treburi pe cap. Capul cu care am fost dotat din fabricatie este un model mai vechi. Nu poate suporta atat de multe. E abia a doua zi si eu intru intr-un impas. Sunt celebru in lumea mea mica si trebuie sa-mi fac datoria. Si incep sa ma simt din ce in ce mai al dracului de dator. Simt ca nu e bine, dar nu-mi permit sa intru in panica.  Ma multumesc sa raspund la comenzi. Primesc comenzi, ce-i drept, iar bunul simt, cu care am fost dotat din prima zi, nu ma lasa sa raman indiferent. Sterg tot ce-i important si adaug tot ce-i nou. Nu vreau decat sa tin pasul. Este tot ce mi-am propus pentru a doua zi. Este simplu, trist si foarte eficient. Tot ce-mi trebuie este semnal, semnal, semnal. Apa si alimentele sunt balast. Oamenii pe care in aparenta ii detest, probabil ca in profunzime ii iubesc dar inca n-am semnal.  Cei pe care-i iubesc sunt blanzi, docili si iertatori. De ei ma folosesc ca sa nu fiu nevoit sa-mi caut singur scuzele. In cautare de optimizare, eficientizare, comoditate, absurditate, dezumanizare si cretinizare/sau cretinitate, ne impiedicam de scuze. Rolul celor pe care-i iubim este sa le adune, sa le pastreze si sa ni le ofere atunci cand vadit avem nevoie.

Mai sunt ore bune pana sa inchid socotelile cu a doua zi. Inca nu-mi fac griji. Pare o vesnicie pana la capat si inca mai am multe treburi pe cap. Las deoparte ce-i important. Imi verific mailul. Imi verific pulsul. Imi verific statusul. Imi verific ceasul. Imi verific check in-ul. Imi verific mama, iubita, cainele, apoi portofelul, cardul, nivelul benzinei in rezervor, frigiderul...si fac o parateza  intr-un exces euforic al imaginatiei bolnave  si imi inchipui un frigider cu personalitate. Stand acolo mare si impunator, alb, pur, rece pe dinauntru. Un frigider eco, ce consuma freon doar in slujba binelui si a naturii. Un frigider ce in fiecare zi isi acceseaza contul pe facebook si isi schimba statusul facand un slalom halucinant printre statusuri demne de filosofie antica si medievala, moderna si contemporana, de salon de infrumusetare manichiura-pedichiura coafor. Toate mustind de esenta si producatoare de lumina interioara. De altfel, atunci cand vrea sa se deschida, frigiderul nostru ar degaja lumina interioara din propria-i intelepciune dobandita in nopti lungi petrecute pe chat cu conspirationistii si schimb de link-uri despre illuminati si noua ordine mondiala.

Ma intorc. Sunt prastia cu invizoc a lui Pistruiatu’ intr-un remake facut de americani la Buftea.  Sunt Benicio Del Toro intr-un film cu Rosia Montana. Sunt revolta taranului ce stie din strabuni cum sub podeaua din beci, langa cazanul de tuica, zac gazele de sist adormite ca un balaur gata sa faca prapad daca vine cineva sa-l zgaltaie ca pe un cacat. Sunt Sergiu Nicolaescu in rolul lui cel mai bizar. Un sobolan ingropat de viu cu titlul de general si onoruri militare.

E inca a doua zi si mai intai ma inchin. Apoi ma inclin.

heaven

...pentru Mica

mergand spre nicaieri

Alerg in cautarea unei povesti, a unui eveniment genial care sa-mi redea aripile, sa ma culeaga de pe jos intr-un moment de neatentie al ironiei sortii si sa arunce cu mine pana in varful muntelui desenat pe gardul de beton al unei cladiri obscure si nu foarte inalte. Relativ nu foarte inalta si nici foarte cenusie.

Am nevoie. Consum putin in comparatie cu cat as consuma daca n-as fi lucid si intr-un final deloc neasteptat cad de acord cu mine insumi ca inca nu mi-am gasit drumul. Drama este ca harta mi se arata doar atunci cand dispare lumina. Calare pe subconstient incerc sa pipai precum citesc orbii in braille, cautand cu disperare o poteca de ganduri coerente pe care s-o urmez si sa ma duca acolo unde ma regasesc in ceea ce consum. Sa ma indrume spre magazinul unde-mi satisfac curiozitatea pierzandu-ma prin meniul plin cu ganduri geniale. Absenta banilor ma face sa fiu putin ingrijorat, dar in fantezia mea oarba imi permit sa fiu lefter, pentru ca banii sunt niste notiuni abstracte menite sa ingreuneze schimbul de informatii intre neuroni, blocandu-le sinapsele si transformandu-le in fire de praf inutile. La fel de inutile precum activitatea mea cerebrala in clipa in care imi constientizez pozitia in tara lui nicaieri.

Pun mana si aleg un drum. Hotarasc cu greu, dupa o nesfarsita polemica cu mine insumi, care este directia in care ma indrept si pe care i-o atribui, usurandu-ma pe mine de orice povara. Tot nu-mi convine si incerc sa gasesc timp pentru a fabrica contraargumentele necesare.

Am ales strada, am si directia. Mai stiu ca-mi trebuie un camp, pentru ca orice drum are campul aferent prin care isi face loc si se pierde. 

Cat de usor este sa te pierzi intr-un camp, in planul unei singure dimensiuni! Ce banal pare totul atunci cand sufletele sunt mintite si absorbite de platitudinea unei geometri plictisitoare cu reguli stricte. Nimic abstract, asta e si farmecul...drumul la pachet cu peisajul sau monoton si bicolor. Aparent proasta alegere. 

Insa aici apare miracolul. Lipsa culorii, dezinteresul, ploaia cenusie si peisajul dezolant te fac sa-ti indrepti gandul in cu totul alte directii, total opuse directiei de navigatie pe care ai ales-o. Tocmai lipsa motivatiei determina parcurgerea a doua drumuri deodata in locuri si timpuri diferite, cu viteza diferita. TU nu realizezi pe moment, pentru ca momentul nu mai e o stare de fapt, ci un vector ce se interpune intre tine si legile unei fizici prafuite si imbaxite. Un paradox!  Abia acum iti apartii. Abia acum zbori desprinzandu-TE de drum, dar totusi parcurgandu-l si fiecare linie ce umple spatiul dintre cele doua planuri este un infinit de oportunitati, iar fiecare oportunitate se transforma intr-o idee, ideea intr-un alt gand mai nou, mai stralucitor si urmandu-si traiectoria balistica devine treptat un ideal colorand spatiul imens cu putere si determinare. Ai inviat si TI-e sete. Vrei mai mult si mai mult. Nu mai esti sarmanul Lucien al lui Balzac. Iluziile pierdute candva ti se transforma intr-un univers luminat si esti convins ca stapanesti situatia si ca deciziile iti apartin. TE plimbi cu viteza luminii de la un capat la altul soptindu-TI in orgoliul propriu ca niciodata nu ai avut atat de mult control, atata putere... Si esti mandru...Si-TI zambesti in oglinda.

Apoi te opresti brusc. Ceva nu mai functioneaza. Sunt oare eu? Oare nu esti tu? Sunt eu si esti tu?  Realizam tu-eu si eu-tu, ca o pereche de aripi se imparte la doi. Sa fie asta o ironie menita oricarui cautator de povesti?

Ne aflam pe varful muntelui desenat pe gardul de beton... Cladiri obscure, nu foarte joase... Avem rau de inaltime si rau de cenusiu.   Ma inclin ca sa te ating si imi strivesc eu-ul de tu pana cand devin ceea ce sunt, un amestec de sigur si nefiresc.  Astept pana se face seara stiind ca am ajuns singur la mijloc de drum in tara lui nicaieri...  Undeva la ambele capete ale aceluiasi drum e dimineata. 

a bientot

dor de vara!

Review

Simt cum palma dreapta mi se pierde in pulberea semifina. N-as putea spune niciodata ca e cel mai fin nisip. Are ceva din textura malaiului. Nu, nu...nu a malaiului. Este sare grunjoasa. Asta e. D-aia de pune maica-mea la muraturi. Un fel de sare necizelata. E naturala, lipsita de falsitate. Nimic sofisticat. In capatul celalalt al unui univers foarte mic si limitat - subdezvoltat daca m-ar intreba cineva intr-un moment de sinceritate maxima - exista nisipul care seamana cu sarea fina si falsa, sarea de snobism si superficialitate. Cu toate ca sarea difera, acelasi soare ne coace pe toti si mirosim la fel pentru pestii ce privesc dezgustati cum ne topim benevol la marginea lumii lor. 

Deodata ma las prada diminetii de vara si incep sa gust prajituri imaginare. Prajituri cu crema de ganduri. Ganduri dulci-acrisoare... 300 grame coaja de lamaie, 50 ml esenta de vanilie, un kilogram de scoici uscate de vant si doua sticle de bacardi breezer. 

Modific relieful creaturilor microscopice. Imi inchipui vietatea microscopica ce se deplaseaza cu ajutorul factorilor naturali. Un fel de mijloace de transport in comun gratuite. Imi imaginez o bacterie calare pe un gandac si holbandu-se la o creatura uriasa...Subliniez uriasa. Un fenomen natural pe care nu si-l poate explica. Sub ochii ei si mai microscopici un zeu imens, imens cat mintea ei nu poate concepe de imens, ii distruge lumea intr-o clipa. Ii destrama universul. Acum o ora microscopica toate erau bune si frumoase. Acum s-au dus, inghitite intr-un alt univers microscopic. O mana macroscopica din cer a venit si a sapat o groapa. O groapa infinita. Calare pe gandac e mai usor sa treci peste si sa-ti continui cu demnitate ce ti-a mai ramas din viata ta la fel de microscopica. 

Ce-o fi acolo, ma intreb. Sub cristalele alea incinse de niste fascicule ce au calatorit milioane de kilometri. Ce dracu-i aia? O tigara?!? Ah, uite si un capac de bere. As fi ridicol daca m-as intreba cine a baut-o sau ce fel de bere era... Brusc ma duc cu gandul la nevoia fiziologica de dupa bere. Aici?!? Si eu imi afund palma tot mai adanc si pulberea e acum o pasta rece si umeda si gandul meu e murdar si rece si umed. Doar buzele imi sunt uscate. 

Biounealta alcatuita din 27 de piese isi croieste drumul incet inapoi, ca o freza veche a unei masinarii rusesti ce sapase o eternitate in carierele caucaziene. O masinarie retrasa din activitate la sfarsitul eternitatii, plina de decoratii prafuite, ce-si povesteste trecutul cu duiosia si talentul povestitorilor rusi. O veche paiata ce sta pe marginea drumului, la limita disperarii si incercand sa-si curme viata intr-un moment de luciditate, legandu-se de piatra care-i apasa pe inima si aruncandu-se in oceanul inutilitatii. Masinaria mea dreapta, fara de care mi-ar fi imposibil sa-mi beau ceaiul, a revenit la baza. In aceasta dimineata voi bea ceai. Am hotarat asta in timp ce demonii vinului de mai devreme in noapte, paraseau pas-pas incinta. Mansarda era eliberata si acum tot ce-mi ramasese era nisipul de sub mine si nebunia unui ceai. Nimic promitator. Nimic poetic. Doar surd. Mut. Intensitate sub nivelul perceptiei. Absolutul redus la nul. 

E cald. E din ce in ce mai cald si mai vechi. E din ce in ce mai departe si imi aduc aminte zambind. Simt cum miroase a materie imbatranita. Masina timpului s-a defectat, iar eu sunt prins aici si zambesc la un film intr-o limba pe care n-o pot intelege, iar cel care s-a ocupat de subtitrare nu a facut-o deloc cum trebuie. Nu apuc niciodata sa citesc tot ce scrie. Vad franturi de cuvinte si apoi totul dispare, aparand in loc o alta fraza cu un cu totul alt sens. In baza tehnologiei tot mai avansate incerc sa-mi pastrez cumpatul. Am tot ce-mi trebuie... De ce vreau mai mult? 

Am recapatat memoria si incerc sa o descarc pe un creier extern. Incerc sa ma las de vicii, inlocuindu-le cu cele electronice si mai putin nocive. Aparent. Acum aud clar melodia aia veche si parca sunt acolo si zgomotul e acelasi si noi toti suntem mai vii. Zambesc gandindu-ma la creaturile microscopice care nu exista inca. Sunt complice la catastrofele viitoare pe care le vor infrunta. Sunt zeul ignorantei care a avut o revelatie si a ales sa se schimbe in ceva mai bun, dar la fel de inutil. Sunt pacea celor ce traiesc in pace dupa legea firii. Sunt intrebarile ce nu s-au nascut inca si zac intr-o matrice asteptandu-si randul, iar camera alaturata e pur si simplu goala. Acolo ar urma sa stocam raspunsurile corecte. Raspunsul corect nu are nicio legatura cu intrebarea careia ii urmeaza, ci cu revelatia, cu divinitatea universului din care provine. Camera raspunsurilor e alba si luminata din interior. 

Deschid ochii si odata cu ei inca o sticla. Plec spre camera macroscopica unde m-am cazat cu acte false si am semnat cu numele unui om mort. Banii sunt aceiasi si miros la fel pentru pasarile ce privesc la noi cum ne impiedicam la limita de jos a lumii lor. Cand mai am doar ceai pe masa si in jur e doar muzica, am slabe sanse sa mai prind un loc azi in drumul spre casa. Ma intind si dorm aici, langa nisip, nu inainte de a-mi sorbi cu incredere ceaiul meu fara niciun gust. Cineva mi-a spus odata ca veninul e dulce si poate fi confundat cu mierea.