"Inchide ochii! Imagineaza-ti o banala minge de ping-pong. Materializeaz-o. O sa iti iasa, dar neaparat sa fie alba. Nu uita acest detaliu. E important. Acum, concentreaza-te asupra ei!"
Asa citise El intr-o carte cu coperti bej. Scria acolo ca iti poti atinge starea de echilibru, poti medita doar controlandu-ti respiratia si imaginandu-ti acea minge alba. Dar El inchise ochii si isi imagina o minge complet neagra, iar acum se straduia sa vopseasca fundalul cu ceva colorat pentru a gasi-o. In acea bezna o ratacise din prima clipa. Si-o putea doar imagina ca este acolo, dar nu-i gasea cu exactitate locul. Si smulse de pe un raft al imaginatiei cutia cu vopsea turcoaz. Isi inchipui apoi o pensula groasa si incepu sa traga linii haotic in stanga si in dreapta. Se pare ca meditatia mai rau il agitase. Fundalul se impodobi cu petice smulse din jurul unor insule exotice. A avut tendinta sa isi inmoaie un gand in clorofila, dar i se impotrivira ochii verzi ce se ascundeau in spate. Ar fi fost prea mult.
Mingea disparuse complet. Probabil, din neatentie o acoperise cu stropi de vopsea, iar acum se camuflase perfect in acel plan. Cand totul devenea turcoaz si senin, El isi pierdea complet orientarea. Nu mai stia unde se termina cerul si incepe marea...sau invers. Suferea grav de amnezie atunci cand venea vorba de punctele cardinale sau de datele din calendar. A renuntat la ore, zile, saptamani si luni... Le-a strans pe toate intr-un cufar de culoarea nisipului si le-a ingropat. De atunci isi aminteste doar de comori si vise. Lumea rade, dar El nu vede.
Vorbeste mult, povesteste vrute si nevrute, insa numai in gand. Iar gandul ii raspunde in gri sau alb sau roz. Depinde de dispozitie. Foarte rar in negru.
Asta il duse inapoi cu gandul la mingea de ping-pong. De ce oare nu a vrut de la bun inceput sa si-o imagineze alba?! A avut sansa lui...ca fiecare.
Se simtea gol. Fara culoare. Probabil ca incepuse sa tremure de frig. Asa e uneori noaptea.
Isi imbraca sufletul cu un lac violet in care a fiert cateva legume pentru o supa. La inceput lacul era albastru, dar devenise violet dupa ce, printre legume, isi facuse loc si o sfecla rosie. Aceea care pateaza. Supa ii tinu de cald o vreme.
Ahhhh, a sunat! Ce iad!
Nu isi pierduse celelalte simturi. Reactiona la stimuli insa treaba asta il agita teribil. Si-a pierdut ideea, odata cu ea si rafturile, peticele de ocean si gandurile gri, albe sau roz.
A sunat cum suna o trompeta intr-un cimitir. El a deschis ochii sperand ca printr-un automatism ciudat, cineva sau ceva ii va astupa urechile.
Incercarea de a contempla acel sunet nu ii oferea nicio satisfactie. Nu atribuia culori sunetelor. Incetase de mult sa mai faca asta. Era zadarnic sa-si imagineze atat de multe culori pe cat de multe sunete distingea. Singurul zgomot pe care il agreea uneori era un anumit gen muzical. Iar acel gen muzical il asocia altei dimensiuni, altei stari, altor intamplari petrecute in alte ore ale altor zile si saptamani. Iar gandurile se afundau acum in algoritmul nedefinit, se impotmoleau si deraiau intr-un labirint de planuri diverse.
Diversitatea si necesitatea de a se adapta diversitatii, insa, il intrigau de cele mai multe ori. El credea in liniste si simplitate. Se inchinase de mult diversitatii, dar incercase sa-si renege orice act hedositic odata cu aparitia primelor simptome. Iar atunci cand obosea sa coloreze vise, isi descoperea dragostea pentru simplitate in cartile pe care le primise. Le recitea fara sa tina evidenta. Acesta fiind apogeul diversitatii sale cotidiene.
In spatele ferestrei statea la panda o noua zi. Cerul se trezise devreme. Mirosul de cafea se amesteca cu aerul de munte, o scena in care visul noptii este rapus cu blandete. Insa o amintire ratacita din copilarie, luase acum locul supei si ii tinea de cald. Avea senzatia ca s-a intors din prima sa calatorie si cineva il astepta cu drag acasa.
Erau doar razele de soare ce-i colorau fereastra in galben. Se ridica din pat si incerca cu varful degetelor sa atinga razele de care se sprijinea fereastra. Ar fi vrut parca sa citeasca pe suprafata lor fina un mesaj secret. Zambi amar cand isi simti inutilitatea gestului si trase adanc aer in piept.
"De parca Soarele ar fi perfect", isi spuse.
"Ar fi daca ar scrie pe fiecare raza un rand lung de opt minute", raspunse gandul.
Acoperi acel gand cu groaza de a nu anticipa o lunga disertatie pe tema sferei solare si a infinitatii punctelor ce dau nastere acelor raze.
Ahhhh...daca n-ar fi sunat. Asa e omul, uraste ce i se cuvine, apreciaza ce nu are si isi doreste mai mult decat isi poate inchipui. Ar face bine sa uite tot de maine.
Ridica de pe jos o carte cu coperti negre si ii atinse primul rand.
"La inceput a fost cuvantul..."
( un fragment )
