E a doua
zi. A doua zi dupa nimic. Ea...pur si simplu este.
Prima zi nu
sunt sigur ca a existat vreodata. Am vagi amintiri cu prima zi. Curios. Ar fi
fost de bun simt sa am decenta si sa-mi amintesc clar prima zi. Prima zi,
primii pasi, prima carte, prima nota, primul film, primul sarut, prima
dezamagire. Cred ca sunt elemente ce fac parte din ziua numarul unu.
Conducatorul suprem al zilelor, atatea cate sunt ele. Prima zi pare a avea
autoritatea necesara pentru a fi socotita cea mai importanta de pana acum.
Bine, asta, si certitudinea ca este singura care s-a incheiat. As fi pus
oricare alt semn, dar nu punct. Insa nu-mi pot permite. Pana la urma cine-s eu
sa inchid gura celor care, de-a lungul vremii, au pus bazele regulilor de
exprimare in scris. Putrezi-le-ar oasele!
Si daca tot tin minte asta, sa fie pt ca am
invatat lectia sau vine din bunul simt cu care ne-am pricopsit genetic? Pura intamplare face ca noi sa fim in aparenta
opusul unor degenerati. Si imi dau cuvantul ca nu vreau sa ma aplec atent
asupra acestui aspect. Ahhhhhh...ce-mi freamata degetele dupa doua puncte si o
paranteza. Ce dracu, parca in prima zi n-aveam pornirile astea. Sunt pistolul
mitraliera americanesc al lui Rambo.
Sunt Sergiu Nicolaescu intr-un film mut si bun. Asta da paradox. Intr-un
film bun... Apoi mut. Punct.
A doua zi
se pare ca n-are nimic in comun cu prima. A doua zi dupa nimic e plina,
colorata, comestibila. Are tot felul de gadget-uri dupa care iti plange inima.
E full. E varianta imbunatatita a zilei dintai, pe care oricum ai uitat-o. S-a
sters. Aveai doar un giga pe vremea aia. Nu iti permiteai sa o tii stocata pana
a aparut a doua zi. Iar a doua zi este oricum prea mare si nu incape in
memoria-ti minuscula cu care ai fost dotat din fabricatie. Sunt pistolul lui
Florin Piersic in Margelatu. Sunt cascadorul lui Sergiu Nicolaescu intr-un film
cu tradatori. Tradatori in roluri de sfinti. Asta da paradox. Punct si de la
capat cu capul sus si alineat, nu alienat.
Parcurg la
jumatate. Este pranz. A doua zi. Ma sufoc. Am multe, ce stiti voi, multe
treburi pe cap. Capul cu care am fost dotat din fabricatie este un model mai
vechi. Nu poate suporta atat de multe. E abia a doua zi si eu intru intr-un
impas. Sunt celebru in lumea mea mica si trebuie sa-mi fac datoria. Si incep sa
ma simt din ce in ce mai al dracului de dator. Simt ca nu e bine, dar nu-mi
permit sa intru in panica. Ma multumesc
sa raspund la comenzi. Primesc comenzi, ce-i drept, iar bunul simt, cu care am
fost dotat din prima zi, nu ma lasa sa raman indiferent. Sterg tot ce-i
important si adaug tot ce-i nou. Nu vreau decat sa tin pasul. Este tot ce mi-am
propus pentru a doua zi. Este simplu, trist si foarte eficient. Tot ce-mi
trebuie este semnal, semnal, semnal. Apa si alimentele sunt balast. Oamenii pe
care in aparenta ii detest, probabil ca in profunzime ii iubesc dar inca n-am
semnal. Cei pe care-i iubesc sunt
blanzi, docili si iertatori. De ei ma folosesc ca sa nu fiu nevoit sa-mi caut
singur scuzele. In cautare de optimizare, eficientizare, comoditate, absurditate,
dezumanizare si cretinizare/sau cretinitate, ne impiedicam de scuze. Rolul
celor pe care-i iubim este sa le adune, sa le pastreze si sa ni le ofere atunci
cand vadit avem nevoie.
Mai sunt
ore bune pana sa inchid socotelile cu a doua zi. Inca nu-mi fac griji. Pare o
vesnicie pana la capat si inca mai am multe treburi pe cap. Las deoparte ce-i
important. Imi verific mailul. Imi verific pulsul. Imi verific statusul. Imi verific ceasul. Imi
verific check in-ul. Imi verific mama, iubita, cainele, apoi portofelul, cardul,
nivelul benzinei in rezervor, frigiderul...si fac o parateza intr-un exces euforic al imaginatiei bolnave si imi inchipui un frigider cu personalitate.
Stand acolo mare si impunator, alb, pur, rece pe dinauntru. Un frigider eco, ce
consuma freon doar in slujba binelui si a naturii. Un frigider ce in fiecare zi
isi acceseaza contul pe facebook si isi schimba statusul facand un slalom
halucinant printre statusuri demne de filosofie antica si medievala, moderna si
contemporana, de salon de infrumusetare manichiura-pedichiura coafor. Toate
mustind de esenta si producatoare de lumina interioara. De altfel, atunci cand
vrea sa se deschida, frigiderul nostru ar degaja lumina interioara din
propria-i intelepciune dobandita in nopti lungi petrecute pe chat cu conspirationistii
si schimb de link-uri despre illuminati si noua ordine mondiala.
Ma intorc.
Sunt prastia cu invizoc a lui Pistruiatu’ intr-un remake facut de americani la
Buftea. Sunt Benicio Del Toro intr-un
film cu Rosia Montana. Sunt revolta taranului ce stie din strabuni cum sub
podeaua din beci, langa cazanul de tuica, zac gazele de sist adormite ca un
balaur gata sa faca prapad daca vine cineva sa-l zgaltaie ca pe un cacat. Sunt
Sergiu Nicolaescu in rolul lui cel mai bizar. Un sobolan ingropat de viu cu
titlul de general si onoruri militare.
E inca a
doua zi si mai intai ma inchin. Apoi ma inclin.