heaven

...pentru Mica

mergand spre nicaieri

Alerg in cautarea unei povesti, a unui eveniment genial care sa-mi redea aripile, sa ma culeaga de pe jos intr-un moment de neatentie al ironiei sortii si sa arunce cu mine pana in varful muntelui desenat pe gardul de beton al unei cladiri obscure si nu foarte inalte. Relativ nu foarte inalta si nici foarte cenusie.

Am nevoie. Consum putin in comparatie cu cat as consuma daca n-as fi lucid si intr-un final deloc neasteptat cad de acord cu mine insumi ca inca nu mi-am gasit drumul. Drama este ca harta mi se arata doar atunci cand dispare lumina. Calare pe subconstient incerc sa pipai precum citesc orbii in braille, cautand cu disperare o poteca de ganduri coerente pe care s-o urmez si sa ma duca acolo unde ma regasesc in ceea ce consum. Sa ma indrume spre magazinul unde-mi satisfac curiozitatea pierzandu-ma prin meniul plin cu ganduri geniale. Absenta banilor ma face sa fiu putin ingrijorat, dar in fantezia mea oarba imi permit sa fiu lefter, pentru ca banii sunt niste notiuni abstracte menite sa ingreuneze schimbul de informatii intre neuroni, blocandu-le sinapsele si transformandu-le in fire de praf inutile. La fel de inutile precum activitatea mea cerebrala in clipa in care imi constientizez pozitia in tara lui nicaieri.

Pun mana si aleg un drum. Hotarasc cu greu, dupa o nesfarsita polemica cu mine insumi, care este directia in care ma indrept si pe care i-o atribui, usurandu-ma pe mine de orice povara. Tot nu-mi convine si incerc sa gasesc timp pentru a fabrica contraargumentele necesare.

Am ales strada, am si directia. Mai stiu ca-mi trebuie un camp, pentru ca orice drum are campul aferent prin care isi face loc si se pierde. 

Cat de usor este sa te pierzi intr-un camp, in planul unei singure dimensiuni! Ce banal pare totul atunci cand sufletele sunt mintite si absorbite de platitudinea unei geometri plictisitoare cu reguli stricte. Nimic abstract, asta e si farmecul...drumul la pachet cu peisajul sau monoton si bicolor. Aparent proasta alegere. 

Insa aici apare miracolul. Lipsa culorii, dezinteresul, ploaia cenusie si peisajul dezolant te fac sa-ti indrepti gandul in cu totul alte directii, total opuse directiei de navigatie pe care ai ales-o. Tocmai lipsa motivatiei determina parcurgerea a doua drumuri deodata in locuri si timpuri diferite, cu viteza diferita. TU nu realizezi pe moment, pentru ca momentul nu mai e o stare de fapt, ci un vector ce se interpune intre tine si legile unei fizici prafuite si imbaxite. Un paradox!  Abia acum iti apartii. Abia acum zbori desprinzandu-TE de drum, dar totusi parcurgandu-l si fiecare linie ce umple spatiul dintre cele doua planuri este un infinit de oportunitati, iar fiecare oportunitate se transforma intr-o idee, ideea intr-un alt gand mai nou, mai stralucitor si urmandu-si traiectoria balistica devine treptat un ideal colorand spatiul imens cu putere si determinare. Ai inviat si TI-e sete. Vrei mai mult si mai mult. Nu mai esti sarmanul Lucien al lui Balzac. Iluziile pierdute candva ti se transforma intr-un univers luminat si esti convins ca stapanesti situatia si ca deciziile iti apartin. TE plimbi cu viteza luminii de la un capat la altul soptindu-TI in orgoliul propriu ca niciodata nu ai avut atat de mult control, atata putere... Si esti mandru...Si-TI zambesti in oglinda.

Apoi te opresti brusc. Ceva nu mai functioneaza. Sunt oare eu? Oare nu esti tu? Sunt eu si esti tu?  Realizam tu-eu si eu-tu, ca o pereche de aripi se imparte la doi. Sa fie asta o ironie menita oricarui cautator de povesti?

Ne aflam pe varful muntelui desenat pe gardul de beton... Cladiri obscure, nu foarte joase... Avem rau de inaltime si rau de cenusiu.   Ma inclin ca sa te ating si imi strivesc eu-ul de tu pana cand devin ceea ce sunt, un amestec de sigur si nefiresc.  Astept pana se face seara stiind ca am ajuns singur la mijloc de drum in tara lui nicaieri...  Undeva la ambele capete ale aceluiasi drum e dimineata. 

a bientot