joi, 31 iulie 2014

Episod pilot

Un brat puternic m-a prins de umarul drept si a inceput sa traga de mine spre usa ingusta din dreapta soferului. Nu intelegeam de ce folosea atata forta. De fapt nu imi imaginam cum as fi putut scapa. Unde as fi putut fugi. In spate nu exista o alta usa, tocmai d-asta ma lasasem in voia sortii si nu ripostam in niciun fel. Eram calm precum un peste care a inteles ca oricat s-ar zvarcoli, acul ala, pe care l-a inghitit lacom, n-o sa si-l scoata singur din gat. E inutil si un pic ridicol sa mai faci zgomot cand destinul nu-ti mai apartine. Asa ca am tacut si am incercat sa ma gandesc la ceva.
Nu imi venea nimic in minte. Adrenalina incepea sa-si faca simtita prezenta. Cu toate ca pe parcursul intregului drum imi trecusera prin minte tot felul de intrebari fara noima. In urma cu o ora stateam cu fruntea lipita de geamul microbuzului si nu auzeam nimic din ce se discuta in jurul meu. Pur si simplu eram concentrat la o intrebare care-mi venise in minte la ultimul popas. De ce dracu ii spune "ciorba de vacuta"? E o chestie ce tine de marketing...oare? De ce "vacuta"? Diminutivul ala ma scotea din minti, ma irita. Vazusem vaci la viata mea. Si la propriu si in sens peiorativ. Vacute nu vazusem niciodata. Le omoara p-alea mici ca sa le faca ciorba? Exista ciorba de porcusor? De gainuta? De puiut? De burtica? Perisorele mici, mici... si inofensive.
M-am trezit cu capul lipit de asfalt si mainile la spate.
Cineva cu voce de ofiter superior - urla ca si cum ar fi superior - se rastea catre mine.
- De ce ai coborat, ma? De ce? Ce ai avut cu dom' comandant? Te pisi pe gard, pe unde vrei tu, tu-ti 'mnezeii ma-tii! La mine in judet, ma??
Era clar ca lumina zilei de mai devreme ca nu astepta un raspuns de la mine. Intrebarile veneau ca o rafala de mitraliera. Siroiau cuvinte grele, palme, pumni si flegme in directia mea si a celui care era intins langa mine. Nu-i puteam vedea fata, pentru ca eram intors cu capul in directia drumului, iar un genunchi bine pozitionat pe ceafa nu-mi permitea sa fac gestul firesc impins de curiozitate. Banuiam doar cine e.
Somn. Ce bine suna atunci cand ii simti lipsa din plin. Dulce cuvant! Scurt si cuprinzator. La "o" casti gura ca si cum ai vrea sa spui ceva, dar iti este lene. "M"-ul iti lipeste buzele, mai bine taci. Dormi putin si apoi spui tampenia pe care tocmai voiai sa o eliberezi in aer, n-are rost... Iar "n" vine ca un plescait aprobator. Eh, uite ca dorm. Un fel de "ma doare in pula". Mor pentru cateva ceasuri, deci nu contati pe mine. Rezolvati voi ce este de rezolvat si ne vedem cand terminati. Imi spuneti cum a fost si daca v-am lipsit. In timp ce eu, odihnit, voi glumi pe seama lipsei voastre de entuziasm.
Din pacate duc lipsa de somn. De 24 de ore sunt retinut si batut undeva intr-un beci din Braila. Pe amicul meu din microbuz, cel care-mi fusese complice la ultraj, nu-l mai vazusem de cand intrasem in sectia aia mizerabila. Presupuneam ca l-au dus in capatul opus al holului. Nu duceau lipsa de pivnite moldovenii astia corciti. Ma gandeam cu groaza la clipa in care voi vedea primul sobolan si voi fi prea obosit sa mai reactionez in vreun fel anume. Imi era foame, dar mirosul si gandul la sobolani imi dadeau forta sa aman senzatia asta cat de mult pot.
La ora 3 intra un plutonier gras in pivnita si ma priveste cu blandetea unui macelar care priveste cum naste o scroafa. Stiam ca e ora 3 pentru ca de cand a dat buzna in latrina in care eram cazat, a tinut sa mentioneze ora la care si-a facut aparitia. "Ie trei" mi-a spus. Iar eu ma intrebam ce dracu ar trebui sa raspund la treaba asta. In niciun caz nu-l puteam contrazice. Nu am un metabolism care sa-mi permita sa ma pun pe wc cu exactitate la vreo ora anume. Brusc m-am gandit la elvetieni, la precizia ceasurilor lor, la nemti si la punctualitatea caracteristica... Nu a durat mult, pentru ca la trei si zece secunde, plutonierul gras, cu respiratia unui infometat ce tocmai a descoperit o bucata de cacat cu putina carne pe ea, imi arunca hanoracul in scarba si imi spune  "misca-ti!". Il urmez tacut.
Camera era plina de obiecte de artizanat de cea mai proasta calitate. Un telefon vechi si o scrumiera plina, o foaie alba, un creion si un fel de tusiera pentru stampile, cam asta era tot ce se afla pe biroul ala. Deasupra, n-am putut sa nu observ poza inramata a lui A.I. Cuza, ceea ce m-a facut sa schitez un zambet. Oare sa le spun ca tipul e din Galati? Astia au boala mare unii pe ceilalti. Cine stie ce dracu mai iese. Am tacut.
Pe barbatul care a aparut langa usa l-am recunoscut. Era cretinul cu dacia nova alba. Pe el il batusem eu si amicul meu. Am stat si m-am uitat lung la el, inca i se mai vedeau urmele de la lovituri pe fata. Ba chiar mi s-a parut ca frunza de la adidas i se imprimase intr-un mod ciudat pe barbie. Nu imi permiteam sa fiu neserios, ma dureau prea tare coastele, iar tipul ma fixa cu privirea unui animal prost si periculos totodata.
-El e dom' comandant, a urlat plutonierul gras.
-Incantat, am raspuns fara sa-mi dau seama de tampenia pe care tocmai am scos-o pe gura.
A urmat un sir lung de lovituri pe care le-as descrie daca memoria m-ar ajuta. Insa am cazut si am visat.
Cand m-am trezit eram cu fata la un dulap plin cu carti. Prima coperta, una rosie, avea cele mai multe litere pe ea. Faceam un exercitiu si incercam sa citesc ce scrie. Simteam cumva ca daca vad literele acelea, starea mea de sanatate nu este intr-o stare severa si voi putea pleca de acolo pe picioarele mele.
Mi-am strivit pleoapele si am incercat sa patrund cu privirea prin distanta dintre locul in care ma aflam si coperta aia mare si rosie. Aaa..antoi..ne de Saint Exupery... mai departe nu vedeam decat ca-s doua cuvinte, probabil era titlul. Primul cuvant incepea cu "m", asa ca devenise evident ca "Micul Print" era romanul la care ma holbasem atat de atent. Nu eram multumit, dar faptul ca nimeni nu ma baga in seama, ca era liniste si cald, ca nu simteam durerea prea tare, imi dadea o stare de confort. Poate e prea mult spus confort, dar puteam fi pe jumate relaxat. D-asta am inceput iar sa profit de spiritul meu analitic si sa aberez pe marginea denumirii acestui roman. Presupun ca "micul print" ar putea fi un alint pentru penisul scriitorului francez... sau un secret. Ceva bolnav si erotic...droguri... ce tampenie!
-Daca ti-e sete, ai un borcan cu apa pe masa. Ridica-te si bea, ca dupa aia o sa dai o declaratie si la zece scap dracului de voi.
Am auzit din spate vocea, dar pana sa ma intorc sa vad cine se rastea la mine, usa s-a inchis ca intr-un film cu fantome.
Am baut un litru de apa dintr-o rasuflare si in urmatoarele clipe durerea fizica a intrat in mine ca la ea acasa.
Simteam ca am ceva rupt, luxat, fisurat, dar nu imi dadeam seama ce. Parca intreg corpul meu fusese pregatit de un maestru bucatar pentru un inedit snitel pane.
-Semneaza aici! Ai amenda asta, pe care ti-a dat-o dom' comandant si atat. Ziceti multumesc, ca va bagam la puscarie daca era dupa mine, dar e dom' comandant care are baiat ca voi si tine si cu Steaua. I-a fost mila. Da' pentru ce ati facut voi... Eu va bagam la puscarie, 'mnezeii vostri de huligani. Unde va credeti? Pe stadion vii la meci, nu sa te bati, tu-ti ma'marea in bot de derbedeu.
Am semnat.
Spre seara nu aparea niciun tren si imi parea ca nici nu voi mai gasi drumul spre casa. Eram pierdut.
Amicul meu statea chircit pe o banca si incerca sa doarma. Eram speriati, infometati, batuti si ne era frig.
Pe o banca, la marginea peronului garii Bralia imi pipaiam ranile si vanataile. Ma minunam cat de bine e sa fii viu. Sa traiesti, sa simti durerea, foamea, frigul... Cat dracu o fi fost scorul???
Trecusera douazecisipatru de ore si atipeam in drum spre casa. Privirile celorlalti calatori ma amuzau. Atipeam din cinci in cinci minute si ma trezeam cand sunetul sinelor de tren semana cu sunetul tevilor de care fusesem legat cu catuse.
Auzi la ei, sa ma inchida... Ce cretini! Doar nu ma vor opri pe mine niste pereti...

luni, 28 octombrie 2013

daca septembrie e luni, atunci octombrie e marti?!?



E a doua zi. A doua zi dupa nimic. Ea...pur si simplu este.
Prima zi nu sunt sigur ca a existat vreodata. Am vagi amintiri cu prima zi. Curios. Ar fi fost de bun simt sa am decenta si sa-mi amintesc clar prima zi. Prima zi, primii pasi, prima carte, prima nota, primul film, primul sarut, prima dezamagire. Cred ca sunt elemente ce fac parte din ziua numarul unu. Conducatorul suprem al zilelor, atatea cate sunt ele. Prima zi pare a avea autoritatea necesara pentru a fi socotita cea mai importanta de pana acum. Bine, asta, si certitudinea ca este singura care s-a incheiat. As fi pus oricare alt semn, dar nu punct. Insa nu-mi pot permite. Pana la urma cine-s eu sa inchid gura celor care, de-a lungul vremii, au pus bazele regulilor de exprimare in scris. Putrezi-le-ar oasele!
 Si daca tot tin minte asta, sa fie pt ca am invatat lectia sau vine din bunul simt cu care ne-am pricopsit genetic?  Pura intamplare face ca noi sa fim in aparenta opusul unor degenerati. Si imi dau cuvantul ca nu vreau sa ma aplec atent asupra acestui aspect. Ahhhhhh...ce-mi freamata degetele dupa doua puncte si o paranteza. Ce dracu, parca in prima zi n-aveam pornirile astea. Sunt pistolul mitraliera americanesc al lui Rambo.  Sunt Sergiu Nicolaescu intr-un film mut si bun. Asta da paradox. Intr-un film bun... Apoi mut. Punct.
A doua zi se pare ca n-are nimic in comun cu prima. A doua zi dupa nimic e plina, colorata, comestibila. Are tot felul de gadget-uri dupa care iti plange inima. E full. E varianta imbunatatita a zilei dintai, pe care oricum ai uitat-o. S-a sters. Aveai doar un giga pe vremea aia. Nu iti permiteai sa o tii stocata pana a aparut a doua zi. Iar a doua zi este oricum prea mare si nu incape in memoria-ti minuscula cu care ai fost dotat din fabricatie. Sunt pistolul lui Florin Piersic in Margelatu. Sunt cascadorul lui Sergiu Nicolaescu intr-un film cu tradatori. Tradatori in roluri de sfinti. Asta da paradox. Punct si de la capat cu capul sus si alineat, nu alienat.
Parcurg la jumatate. Este pranz. A doua zi. Ma sufoc. Am multe, ce stiti voi, multe treburi pe cap. Capul cu care am fost dotat din fabricatie este un model mai vechi. Nu poate suporta atat de multe. E abia a doua zi si eu intru intr-un impas. Sunt celebru in lumea mea mica si trebuie sa-mi fac datoria. Si incep sa ma simt din ce in ce mai al dracului de dator. Simt ca nu e bine, dar nu-mi permit sa intru in panica.  Ma multumesc sa raspund la comenzi. Primesc comenzi, ce-i drept, iar bunul simt, cu care am fost dotat din prima zi, nu ma lasa sa raman indiferent. Sterg tot ce-i important si adaug tot ce-i nou. Nu vreau decat sa tin pasul. Este tot ce mi-am propus pentru a doua zi. Este simplu, trist si foarte eficient. Tot ce-mi trebuie este semnal, semnal, semnal. Apa si alimentele sunt balast. Oamenii pe care in aparenta ii detest, probabil ca in profunzime ii iubesc dar inca n-am semnal.  Cei pe care-i iubesc sunt blanzi, docili si iertatori. De ei ma folosesc ca sa nu fiu nevoit sa-mi caut singur scuzele. In cautare de optimizare, eficientizare, comoditate, absurditate, dezumanizare si cretinizare/sau cretinitate, ne impiedicam de scuze. Rolul celor pe care-i iubim este sa le adune, sa le pastreze si sa ni le ofere atunci cand vadit avem nevoie.
Mai sunt ore bune pana sa inchid socotelile cu a doua zi. Inca nu-mi fac griji. Pare o vesnicie pana la capat si inca mai am multe treburi pe cap. Las deoparte ce-i important. Imi verific mailul. Imi verific pulsul. Imi verific statusul. Imi verific ceasul. Imi verific check in-ul. Imi verific mama, iubita, cainele, apoi portofelul, cardul, nivelul benzinei in rezervor, frigiderul...si fac o parateza  intr-un exces euforic al imaginatiei bolnave  si imi inchipui un frigider cu personalitate. Stand acolo mare si impunator, alb, pur, rece pe dinauntru. Un frigider eco, ce consuma freon doar in slujba binelui si a naturii. Un frigider ce in fiecare zi isi acceseaza contul pe facebook si isi schimba statusul facand un slalom halucinant printre statusuri demne de filosofie antica si medievala, moderna si contemporana, de salon de infrumusetare manichiura-pedichiura coafor. Toate mustind de esenta si producatoare de lumina interioara. De altfel, atunci cand vrea sa se deschida, frigiderul nostru ar degaja lumina interioara din propria-i intelepciune dobandita in nopti lungi petrecute pe chat cu conspirationistii si schimb de link-uri despre illuminati si noua ordine mondiala.
Ma intorc. Sunt prastia cu invizoc a lui Pistruiatu’ intr-un remake facut de americani la Buftea.  Sunt Benicio Del Toro intr-un film cu Rosia Montana. Sunt revolta taranului ce stie din strabuni cum sub podeaua din beci, langa cazanul de tuica, zac gazele de sist adormite ca un balaur gata sa faca prapad daca vine cineva sa-l zgaltaie ca pe un cacat. Sunt Sergiu Nicolaescu in rolul lui cel mai bizar. Un sobolan ingropat de viu cu titlul de general si onoruri militare.
E inca a doua zi si mai intai ma inchin. Apoi ma inclin.

marți, 5 martie 2013

mergand spre nicaieri

Alerg in cautarea unei povesti, a unui eveniment genial care sa-mi redea aripile, sa ma culeaga de pe jos intr-un moment de neatentie al ironiei sortii si sa arunce cu mine pana in varful muntelui desenat pe gardul de beton al unei cladiri obscure si nu foarte inalte. Relativ nu foarte inalta si nici foarte cenusie.
Am nevoie. Consum putin in comparatie cu cat as consuma daca n-as fi lucid si intr-un final deloc neasteptat cad de acord cu mine insumi ca inca nu mi-am gasit drumul. Drama este ca harta mi se arata doar atunci cand dispare lumina. Calare pe subconstient incerc sa pipai precum citesc orbii in braille, cautand cu disperare o poteca de ganduri coerente pe care s-o urmez si sa ma duca acolo unde ma regasesc in ceea ce consum. Sa ma indrume spre magazinul unde-mi satisfac curiozitatea pierzandu-ma prin meniul plin cu ganduri geniale. Absenta banilor ma face sa fiu putin ingrijorat, dar in fantezia mea oarba imi permit sa fiu lefter, pentru ca banii sunt niste notiuni abstracte menite sa ingreuneze schimbul de informatii intre neuroni, blocandu-le sinapsele si transformandu-le in fire de praf inutile. La fel de inutile precum activitatea mea cerebrala in clipa in care imi constientizez pozitia in tara lui nicaieri.
Pun mana si aleg un drum. Hotarasc cu greu, dupa o nesfarsita polemica cu mine insumi, care este directia in care ma indrept si pe care i-o atribui, usurandu-ma pe mine de orice povara. Tot nu-mi convine si incerc sa gasesc timp pentru a fabrica contraargumentele necesare.
Am ales strada, am si directia. Mai stiu ca-mi trebuie un camp, pentru ca orice drum are campul aferent prin care isi face loc si se pierde. 
Cat de usor este sa te pierzi intr-un camp, in planul unei singure dimensiuni! Ce banal pare totul atunci cand sufletele sunt mintite si absorbite de platitudinea unei geometri plictisitoare cu reguli stricte. Nimic abstract, asta e si farmecul...drumul la pachet cu peisajul sau monoton si bicolor. Aparent proasta alegere. 
Insa aici apare miracolul. Lipsa culorii, dezinteresul, ploaia cenusie si peisajul dezolant te fac sa-ti indrepti gandul in cu totul alte directii, total opuse directiei de navigatie pe care ai ales-o. Tocmai lipsa motivatiei determina parcurgerea a doua drumuri deodata in locuri si timpuri diferite, cu viteza diferita. TU nu realizezi pe moment, pentru ca momentul nu mai e o stare de fapt, ci un vector ce se interpune intre tine si legile unei fizici prafuite si imbaxite. Un paradox!  Abia acum iti apartii. Abia acum zbori desprinzandu-TE de drum, dar totusi parcurgandu-l si fiecare linie ce umple spatiul dintre cele doua planuri este un infinit de oportunitati, iar fiecare oportunitate se transforma intr-o idee, ideea intr-un alt gand mai nou, mai stralucitor si urmandu-si traiectoria balistica devine treptat un ideal colorand spatiul imens cu putere si determinare. Ai inviat si TI-e sete. Vrei mai mult si mai mult. Nu mai esti sarmanul Lucien al lui Balzac. Iluziile pierdute candva ti se transforma intr-un univers luminat si esti convins ca stapanesti situatia si ca deciziile iti apartin. TE plimbi cu viteza luminii de la un capat la altul soptindu-TI in orgoliul propriu ca niciodata nu ai avut atat de mult control, atata putere... Si esti mandru...Si-TI zambesti in oglinda.
Apoi te opresti brusc. Ceva nu mai functioneaza. Sunt oare eu? Oare nu esti tu? Sunt eu si esti tu?  Realizam tu-eu si eu-tu, ca o pereche de aripi se imparte la doi. Sa fie asta o ironie menita oricarui cautator de povesti?
Ne aflam pe varful muntelui desenat pe gardul de beton... Cladiri obscure, nu foarte joase... Avem rau de inaltime si rau de cenusiu.   Ma inclin ca sa te ating si imi strivesc eu-ul de tu pana cand devin ceea ce sunt, un amestec de sigur si nefiresc.  Astept pana se face seara stiind ca am ajuns singur la mijloc de drum in tara lui nicaieri...  Undeva la ambele capete ale aceluiasi drum e dimineata. 

a bientot