sâmbătă, 19 ianuarie 2013
Review
Simt cum palma dreapta mi se pierde in pulberea semifina. N-as putea spune niciodata ca e cel mai fin nisip. Are ceva din textura malaiului. Nu, nu...nu a malaiului. Este sare grunjoasa. Asta e. D-aia de pune maica-mea la muraturi. Un fel de sare necizelata. E naturala, lipsita de falsitate. Nimic sofisticat. In capatul celalalt al unui univers foarte mic si limitat - subdezvoltat daca m-ar intreba cineva intr-un moment de sinceritate maxima - exista nisipul care seamana cu sarea fina si falsa, sarea de snobism si superficialitate. Cu toate ca sarea difera, acelasi soare ne coace pe toti si mirosim la fel pentru pestii ce privesc dezgustati cum ne topim benevol la marginea lumii lor.
Deodata ma las prada diminetii de vara si incep sa gust prajituri imaginare. Prajituri cu crema de ganduri. Ganduri dulci-acrisoare... 300 grame coaja de lamaie, 50 ml esenta de vanilie, un kilogram de scoici uscate de vant si doua sticle de bacardi breezer.
Modific relieful creaturilor microscopice. Imi inchipui vietatea microscopica ce se deplaseaza cu ajutorul factorilor naturali. Un fel de mijloace de transport in comun gratuite. Imi imaginez o bacterie calare pe un gandac si holbandu-se la o creatura uriasa...Subliniez uriasa. Un fenomen natural pe care nu si-l poate explica. Sub ochii ei si mai microscopici un zeu imens, imens cat mintea ei nu poate concepe de imens, ii distruge lumea intr-o clipa. Ii destrama universul. Acum o ora microscopica toate erau bune si frumoase. Acum s-au dus, inghitite intr-un alt univers microscopic. O mana macroscopica din cer a venit si a sapat o groapa. O groapa infinita. Calare pe gandac e mai usor sa treci peste si sa-ti continui cu demnitate ce ti-a mai ramas din viata ta la fel de microscopica.
Ce-o fi acolo, ma intreb. Sub cristalele alea incinse de niste fascicule ce au calatorit milioane de kilometri. Ce dracu-i aia? O tigara?!? Ah, uite si un capac de bere. As fi ridicol daca m-as intreba cine a baut-o sau ce fel de bere era... Brusc ma duc cu gandul la nevoia fiziologica de dupa bere. Aici?!? Si eu imi afund palma tot mai adanc si pulberea e acum o pasta rece si umeda si gandul meu e murdar si rece si umed. Doar buzele imi sunt uscate.
Biounealta alcatuita din 27 de piese isi croieste drumul incet inapoi, ca o freza veche a unei masinarii rusesti ce sapase o eternitate in carierele caucaziene. O masinarie retrasa din activitate la sfarsitul eternitatii, plina de decoratii prafuite, ce-si povesteste trecutul cu duiosia si talentul povestitorilor rusi. O veche paiata ce sta pe marginea drumului, la limita disperarii si incercand sa-si curme viata intr-un moment de luciditate, legandu-se de piatra care-i apasa pe inima si aruncandu-se in oceanul inutilitatii.
Masinaria mea dreapta, fara de care mi-ar fi imposibil sa-mi beau ceaiul, a revenit la baza. In aceasta dimineata voi bea ceai. Am hotarat asta in timp ce demonii vinului de mai devreme in noapte, paraseau pas-pas incinta. Mansarda era eliberata si acum tot ce-mi ramasese era nisipul de sub mine si nebunia unui ceai. Nimic promitator. Nimic poetic. Doar surd. Mut. Intensitate sub nivelul perceptiei. Absolutul redus la nul.
E cald. E din ce in ce mai cald si mai vechi. E din ce in ce mai departe si imi aduc aminte zambind. Simt cum miroase a materie imbatranita. Masina timpului s-a defectat, iar eu sunt prins aici si zambesc la un film intr-o limba pe care n-o pot intelege, iar cel care s-a ocupat de subtitrare nu a facut-o deloc cum trebuie. Nu apuc niciodata sa citesc tot ce scrie. Vad franturi de cuvinte si apoi totul dispare, aparand in loc o alta fraza cu un cu totul alt sens.
In baza tehnologiei tot mai avansate incerc sa-mi pastrez cumpatul. Am tot ce-mi trebuie... De ce vreau mai mult?
Am recapatat memoria si incerc sa o descarc pe un creier extern. Incerc sa ma las de vicii, inlocuindu-le cu cele electronice si mai putin nocive. Aparent.
Acum aud clar melodia aia veche si parca sunt acolo si zgomotul e acelasi si noi toti suntem mai vii. Zambesc gandindu-ma la creaturile microscopice care nu exista inca. Sunt complice la catastrofele viitoare pe care le vor infrunta. Sunt zeul ignorantei care a avut o revelatie si a ales sa se schimbe in ceva mai bun, dar la fel de inutil. Sunt pacea celor ce traiesc in pace dupa legea firii. Sunt intrebarile ce nu s-au nascut inca si zac intr-o matrice asteptandu-si randul, iar camera alaturata e pur si simplu goala. Acolo ar urma sa stocam raspunsurile corecte. Raspunsul corect nu are nicio legatura cu intrebarea careia ii urmeaza, ci cu revelatia, cu divinitatea universului din care provine. Camera raspunsurilor e alba si luminata din interior.
Deschid ochii si odata cu ei inca o sticla. Plec spre camera macroscopica unde m-am cazat cu acte false si am semnat cu numele unui om mort. Banii sunt aceiasi si miros la fel pentru pasarile ce privesc la noi cum ne impiedicam la limita de jos a lumii lor.
Cand mai am doar ceai pe masa si in jur e doar muzica, am slabe sanse sa mai prind un loc azi in drumul spre casa. Ma intind si dorm aici, langa nisip, nu inainte de a-mi sorbi cu incredere ceaiul meu fara niciun gust. Cineva mi-a spus odata ca veninul e dulce si poate fi confundat cu mierea.
luni, 9 iulie 2012
protege moi
spatii...
caut spatii!
nu stiu unde sa pun, nu am loc unde sa mai pun. nu potrivesc starile, energia. ma impiedica gravitatia. e pt prima oara cand o simt. e a dracului de puternica si ma trage in propriul infern. iadul meu drag...aproape face parte din mine. ne cunoastem si ne respectam. e familie. el ma ajuta sa ma impiedic, sa cad. tot el imi da putere sa merg mai departe. ma impinge de la spate, gandindu-se ca s-ar plictisi daca nu s-ar mai juca cu mine.
cad peste tot ce aveam. cad peste cutii alandala. cad peste teancuri de vise si idei miraculoase pe care nimeni nu a avut curajul sa le aranjeze in firea lor.
am atatea lucruri. am ganduri. am carti. am jocuri. am filmele si muzica. am suflet. am credinta si convingeri. am speranta. am citit undeva ca izolarea iti poate oferi cadrul necesar unei convorbiri cu materia. am convingeri! am auzit ca a avea convingeri nu te ajuta sa fii convingator. paradoxal!
am clisee. am putere. am dragoste. am anii, experienta. am placerea. am impresia...
doar vin intr-un pahar, un pachet de tigari si o carte. poate ca la asta se rezuma totul, iar spatiile incap in spatii. noi incapem in noi insine. ecuatiile se reduc, nu se suprapun. au spatiul lor in care se potrivesc perfect.
e mai important ca atunci cand te intorci in somn, sa fie cineva acolo. sa nu ai spatiu. sa umpli tot. sa nu gasesti un loc unde sa-ti arunci hainele, gandurile... iar cand deschizi larg bratele, sa simti ca toata planeta se revarsa prin tine. si atingi, vezi, gusti fiecare clipa din fiecare fiinta, fiecare gand si fiecare parere, experienta. o sa fiu acolo. o sa imi beau cafeaua privind sufletele cum se pierd si devin ceata.
astept o privire care sa ma faca sa tresar. vreau sa vad cruzimea naturii dezlantuita. astept sa ploua cu pietre pretioase peste un oras de tinichea. sunt la locul meu, acolo unde m-ati lasat cand v-ati intors la treburile voastre. justificabil!
pierd ultimul tren si ultima gara nu ma asteapta. nu m-a asteptat niciodata. e o senzatie ce nu-si gaseste locul printre surorile ei mai mari. necesita timp...si spatiu, binenteles.
asculta-ma! cei care dorm, vad lumea altfel, pt ca au ochii inchisi. o simt. o patrund cu puterea gandului. iar fiecare gand isi gaseste locul sau atribuit in mintea corespunzatoare. totul e aranjat in functie de spatiu, precum casa unor tineri casatoriti ce nu-si permit luxul unei asezari generoase. depinde doar de bunul gust al fiecaruia. oamenii cand dorm sunt ei insisi. isi tin parerile pt ei. tac. pana si la un prost, atunci cand doarme, ai putea gasi ceva interesant, nebanuit... dar nu e o regula.
am viziuni, am poezii, am un iaurt in frigider si nori in dulapul cu nori.
am zilnic oportunitatea sa castig fericirea, dar o pierd seara la jocuri de noroc.
e mereu despre mine, iar si iar...si iar.
eu nu scriu, eu refulez. ma bucur ca am gasit un spatiu.
pe curand!
duminică, 4 septembrie 2011
De ce caii se impusca
Sunt lipsit de tragism.
Traiesc fantasma eroului ce isi construeste dezordinea, haosul intr-un univers in care totul este uniform si ordonat. Ma plimb in fiecare zi la granita celor doua lumi, lumea de afara si lumea din mine. Ma complac. Stiu, iar e despre mine... E despre oricare altul.
Reducerea la absurd ascunde in spatele ei ramasitele unui egoism reprimat, unei dulci frustrari ce dadea nastere viselor. Vise care erau responsabile idealului imperfect pe care mi-l doream si spre care ma indreptam sau ma indepartam in functie de relativitatea spatiotemporala. A incerca sa controlezi creeaza dependenta.
Echipa de profesionisti din spatele scenei vietii, aduce in fata publicului larg un nou spectacol. Unul banal, dar stralucitor. Unul imens, dar ieftin. O mascarada a lupilor blanzi, docili. Un joc al epatarii si al dizolvarii constiintei proprii in constiinta colectiva. Esenta vorbelor de duh pierdute undeva intre o sticla de Jack ( acest personaj omniprezent si fermecator )alaturi de prietenii tai si plaja de la Vama Veche pustiita si imbracata in ambalaje colorate. Gunoaie ce mentin inca vie amintirea unei veri apuse si a noptilor lungi racoroase. O punte intre grotesc si fantasmagoric.
Orice amintire poate da nastere unei lumi fantastice, unei povesti al carei continut controlat partajeaza ideal intre vraja si mister. Apare apoi un spectru ce poate ajunge sa disocieze imperceptibil taina de miracol si secretul de magie, inaintand insinuant pana la ceea ce produce spaima, pericol iminent.
Amplificand zgomotul produs de noi insine, repetam obsesiv parodia unui film in care visul oricarui muritor nu se identifica cu marja calculata de destin. Iar atunci cand sistemul tine rol de "liber arbitru" in toata afacerea asta, gandul imi zboara la Horace McCoy si la ecranizarea din 1970 a lui Sydney Pollack.
Ironia sortii poate fi explicabila prin rautatea caracteristica oricarui creator. Se lucreaza intr-o dezordine calculata, masurabila. Toata aceasta debandada, privita de sus, prin prisma celui iesit din scena, are insa o ordine ciudata. Dumnezeu e inteligent, dar nu mai fascineaza. Suntem adeptii unor noi teorii. Apartinem unei religii ce are la baza informatia, caz in care unicitatea individului este demolata. Locul sau devine inutil intr-o societate ce tinde spre o perfectiune superficial-colectiva.
Cuvantul "imperfect" va fi sters din dictionarele lumii. Binele absolut va fi la un clic distanta. Cei tineri ii vor invata pe cei batrani. Va fi un spectacol de succes.
Si cum religia niciodata nu va fi contrazisa de sistem, am invatat din cele mai vechi timpuri ca orice dar facut omenirii, necesita un sacrificiu. De data asta este vorba despre demnitatea si integritatea individuala a fiecarui participant. Alegerea nu ne apartine, ci doar impresia alegerii. Si merita! Va fi ceva ce n-a mai existat. Turme de oi cu chip resemnat de lup vor veni sa-l vada. Intarcati si paziti pentru a nu cumva sa piarda un moment. Totul va fi atent supravegheat din interior spre exterior cu ochi vigilenti, pentru a eluda eventualele date de conflict.
Si daca nu va fi perfect?? Si daca cineva va spune "NU"? Si daca inchidem ochii si murim, restul fiind doar urme alterate ale dulcilor frustrari, ale viselor, ale imperfectiunii ce ne tinea in viata. Si daca perfectiunea inseamna uciderea sperantei, a imaginatiei, a visului, a idealului, a clipei de fericire absoluta...
Si daca a fi perfect inseamna a nu gandi?!? A fi perfect inseamna a nu fi om!
De azi imi fac provizii de greseli si dorinte. Nu stiu cat timp mai am, buni prieteni. Pornesc singur pe drumul meu pana imi voi rupe picioarele si voi ceda. Apoi voi avea timp sa ma odihnesc o vesnicie si sa visez cu o detasare nelipsita de compasiune. Iar daca asta-mi e norocul, il trag dupa mine, caci pana la urma...
...caii se impusca, nu-i asa?!?
Traiesc fantasma eroului ce isi construeste dezordinea, haosul intr-un univers in care totul este uniform si ordonat. Ma plimb in fiecare zi la granita celor doua lumi, lumea de afara si lumea din mine. Ma complac. Stiu, iar e despre mine... E despre oricare altul.
Reducerea la absurd ascunde in spatele ei ramasitele unui egoism reprimat, unei dulci frustrari ce dadea nastere viselor. Vise care erau responsabile idealului imperfect pe care mi-l doream si spre care ma indreptam sau ma indepartam in functie de relativitatea spatiotemporala. A incerca sa controlezi creeaza dependenta.
Echipa de profesionisti din spatele scenei vietii, aduce in fata publicului larg un nou spectacol. Unul banal, dar stralucitor. Unul imens, dar ieftin. O mascarada a lupilor blanzi, docili. Un joc al epatarii si al dizolvarii constiintei proprii in constiinta colectiva. Esenta vorbelor de duh pierdute undeva intre o sticla de Jack ( acest personaj omniprezent si fermecator )alaturi de prietenii tai si plaja de la Vama Veche pustiita si imbracata in ambalaje colorate. Gunoaie ce mentin inca vie amintirea unei veri apuse si a noptilor lungi racoroase. O punte intre grotesc si fantasmagoric.
Orice amintire poate da nastere unei lumi fantastice, unei povesti al carei continut controlat partajeaza ideal intre vraja si mister. Apare apoi un spectru ce poate ajunge sa disocieze imperceptibil taina de miracol si secretul de magie, inaintand insinuant pana la ceea ce produce spaima, pericol iminent.
Amplificand zgomotul produs de noi insine, repetam obsesiv parodia unui film in care visul oricarui muritor nu se identifica cu marja calculata de destin. Iar atunci cand sistemul tine rol de "liber arbitru" in toata afacerea asta, gandul imi zboara la Horace McCoy si la ecranizarea din 1970 a lui Sydney Pollack.
Ironia sortii poate fi explicabila prin rautatea caracteristica oricarui creator. Se lucreaza intr-o dezordine calculata, masurabila. Toata aceasta debandada, privita de sus, prin prisma celui iesit din scena, are insa o ordine ciudata. Dumnezeu e inteligent, dar nu mai fascineaza. Suntem adeptii unor noi teorii. Apartinem unei religii ce are la baza informatia, caz in care unicitatea individului este demolata. Locul sau devine inutil intr-o societate ce tinde spre o perfectiune superficial-colectiva.
Cuvantul "imperfect" va fi sters din dictionarele lumii. Binele absolut va fi la un clic distanta. Cei tineri ii vor invata pe cei batrani. Va fi un spectacol de succes.
Si cum religia niciodata nu va fi contrazisa de sistem, am invatat din cele mai vechi timpuri ca orice dar facut omenirii, necesita un sacrificiu. De data asta este vorba despre demnitatea si integritatea individuala a fiecarui participant. Alegerea nu ne apartine, ci doar impresia alegerii. Si merita! Va fi ceva ce n-a mai existat. Turme de oi cu chip resemnat de lup vor veni sa-l vada. Intarcati si paziti pentru a nu cumva sa piarda un moment. Totul va fi atent supravegheat din interior spre exterior cu ochi vigilenti, pentru a eluda eventualele date de conflict.
Si daca nu va fi perfect?? Si daca cineva va spune "NU"? Si daca inchidem ochii si murim, restul fiind doar urme alterate ale dulcilor frustrari, ale viselor, ale imperfectiunii ce ne tinea in viata. Si daca perfectiunea inseamna uciderea sperantei, a imaginatiei, a visului, a idealului, a clipei de fericire absoluta...
Si daca a fi perfect inseamna a nu gandi?!? A fi perfect inseamna a nu fi om!
De azi imi fac provizii de greseli si dorinte. Nu stiu cat timp mai am, buni prieteni. Pornesc singur pe drumul meu pana imi voi rupe picioarele si voi ceda. Apoi voi avea timp sa ma odihnesc o vesnicie si sa visez cu o detasare nelipsita de compasiune. Iar daca asta-mi e norocul, il trag dupa mine, caci pana la urma...
...caii se impusca, nu-i asa?!?
marți, 5 aprilie 2011
Optativ
Intru pe aceeasi usa, deschid aceasi fereastra, privesc aceeasi lume, respir aceeasi teama cu aceeasi seninatate aparenta, ma cufund in aceeasi bezna...
Placut!...Dar nu mai sunt eu.
Am in fata mii de bucati din ceea ce era candva intreg. Un intreg atat de intens si de frumos, un intreg perfect dincolo de limita unei imaginatii imperfecte. Rotund ca si lumea. Nimeni nu l-a vazut vreodata. S-a dizolvat in milioane de particule inainte de a ne naste noi ca forme inteligente - mai mult sau mai putin.
Uneori, cand doua particule ce-au fost candva alaturate se regasesc, isi induc reciproc impresia ca s-ar putea reface acel intreg, ca s-ar reconstrui perfectul intr-o entitate unica, un Dumnezeu alcatuit doar din materie... Atat de fals! Adevarul nu contine imaginatie, ci doar logica sordida.
Suntem sortiti unui permanent regres in ciuda aparentei socio-culturale progresiste si nu numai.
Ne pierdem esenta in detalii fara greutate. Punem pretul fals pe eticheta lasata goala intamplator. Ne construim sisteme in care ne blocam unii pe altii ca si cand ar fi un joc al abilitatii. Ne credem unici si indisolubili.
Cui ii pasa de individ, in afara de individul in sine? Cine ne-a cerut mai mult de atat? Al cui esti...cui ii aparti?
...Daca in spatele noptii stau idei ce stralucesc si se numesc stele, daca la limita sperantei n-ar exista duhul searbad al resemnarii, daca in vis apar culori pe care nu le pot numi pentru ca nu exista inca, daca la fiecare vers rostit s-ar naste o emotie noua, daca in fiecare pacat ar exista placerea aferenta, daca pe biletul de tren ar scrie cat de mult poti rataci, daca in ochii unui copil exista ascunsa printre culori vina unuia dintre parinti, daca la fiecare pas nu m-as opri sa ma intreb de ce am facut asta, daca in aer ar pluti ploaia si as uita ca exist ca atare datorita excesului de ego, fascinant, in care ma complac, daca mi-ar fi la indemana cheia cu care sa incui intunericul macar pentru o zi, daca as fi din nou ce-am fost... poate mi-as apartine.
Numele meu este necunoscut si asa va ramane. Pot sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca sunt oricine. Mai departe e un cer si marea. In spate sunt doar ziduri cladite pentru cei ce mi-au aratat cum.
In viata poti sa ai o sansa sau niciuna. A doua zi va fi tot lumina solara, mici repere, politete, griji, cuvinte... Va mai trece un timp si toate vor fi doar senzatii neclare. Apoi inchizi cartea si adormi. Ai scapat neobservat.
Pacat!
Placut!...Dar nu mai sunt eu.
Am in fata mii de bucati din ceea ce era candva intreg. Un intreg atat de intens si de frumos, un intreg perfect dincolo de limita unei imaginatii imperfecte. Rotund ca si lumea. Nimeni nu l-a vazut vreodata. S-a dizolvat in milioane de particule inainte de a ne naste noi ca forme inteligente - mai mult sau mai putin.
Uneori, cand doua particule ce-au fost candva alaturate se regasesc, isi induc reciproc impresia ca s-ar putea reface acel intreg, ca s-ar reconstrui perfectul intr-o entitate unica, un Dumnezeu alcatuit doar din materie... Atat de fals! Adevarul nu contine imaginatie, ci doar logica sordida.
Suntem sortiti unui permanent regres in ciuda aparentei socio-culturale progresiste si nu numai.
Ne pierdem esenta in detalii fara greutate. Punem pretul fals pe eticheta lasata goala intamplator. Ne construim sisteme in care ne blocam unii pe altii ca si cand ar fi un joc al abilitatii. Ne credem unici si indisolubili.
Cui ii pasa de individ, in afara de individul in sine? Cine ne-a cerut mai mult de atat? Al cui esti...cui ii aparti?
...Daca in spatele noptii stau idei ce stralucesc si se numesc stele, daca la limita sperantei n-ar exista duhul searbad al resemnarii, daca in vis apar culori pe care nu le pot numi pentru ca nu exista inca, daca la fiecare vers rostit s-ar naste o emotie noua, daca in fiecare pacat ar exista placerea aferenta, daca pe biletul de tren ar scrie cat de mult poti rataci, daca in ochii unui copil exista ascunsa printre culori vina unuia dintre parinti, daca la fiecare pas nu m-as opri sa ma intreb de ce am facut asta, daca in aer ar pluti ploaia si as uita ca exist ca atare datorita excesului de ego, fascinant, in care ma complac, daca mi-ar fi la indemana cheia cu care sa incui intunericul macar pentru o zi, daca as fi din nou ce-am fost... poate mi-as apartine.
Numele meu este necunoscut si asa va ramane. Pot sa inchid ochii si sa-mi imaginez ca sunt oricine. Mai departe e un cer si marea. In spate sunt doar ziduri cladite pentru cei ce mi-au aratat cum.
In viata poti sa ai o sansa sau niciuna. A doua zi va fi tot lumina solara, mici repere, politete, griji, cuvinte... Va mai trece un timp si toate vor fi doar senzatii neclare. Apoi inchizi cartea si adormi. Ai scapat neobservat.
Pacat!
luni, 28 martie 2011
Poate oamenii frumosi... sau... cine stie?!
Ce vad eu, simti tu. Ce gandesc eu, auzi tu. Ce vreau eu, meriti tu.
Poate ca nu... sau... cine stie?!
Poate ca oamenii frumosi exista doar in povestea unui bun samaritean. In pilde si in parabole. In visele platite scump de cei naivi sau fermecati. In globul de cristal al unei vrajitoare la inceput de cariera. In inceputuri sta credinta ce izvoraste din latura etica a fiecaruia, din moralitatea dobandita genetic, cel putin in conceptia imperativului categoric a lui Kant. Dar unde sta puterea, imaginatia sau visul?
Acum curg secundele in sens invers si incerc sa-mi desenez in minte momente nepierdute nu de mult timp. Am o liniste a sufletului pe care numai eu o pot atinge. Te simt cum ai zarit ceva in spatiul pustiu, in fluxul de intuneric, si ti-ai aruncat privirea dincolo de lumea ta. Poate curiozitatea te-a impins, dar cui ii pasa, atata timp cat eu am fost acolo?!
Sunt fascinat de sclipirea a doi ochi patrunzatori. Sunt nelinistit la modul cel mai linistitor. E acea neliniste pe care mi-o doream, confortabila. Nu cred ca mi-o poate fura cineva... sau poate tu... cine stie?!
Privesc din ultimul rand, din semiobscur, din fotoliul meu, din goala sala de spectacol. Sunt cald din nou.
Din fiecare cerc se face soare. Antrenand lumina se face zi. Apoi ziua se inclina si piere in spatele cortinei atunci cand fiecare cerc apune. Nu as lasa-o sa se opreasca nicio clipa si sa coasa la loc realitatea. Vreau sa las lucrurile imperfecte sa ma salveze. Se poate intampla... sau... cine stie?!
Imi potrivesc ceasul desi e doar un gest teatral. Timpul nu mai e in incapere cu mine. Simt doar un singur parfum. Simt cum se aprind si se consuma cuvinte cu o singura aroma. La fiecare colt vad umbra celor care au incercat sa-mi poarte grija, sa-mi aduca vestile, sa-mi inchida hainele, sa-mi spele pacatele... Lor le dedic muzica. Pentru ei am tot ce se aude si se simte, am sufletul deschis pana la secunda ce ne separa. Am cartile mele, trairile mele, viata mea asa cum nimeni nu o vede...un rol pierdut.
Ma opresc! E ora la care cineva vrea sa intre...
Poate este un om frumos... sau... cine stie?!
Poate ca nu... sau... cine stie?!
Poate ca oamenii frumosi exista doar in povestea unui bun samaritean. In pilde si in parabole. In visele platite scump de cei naivi sau fermecati. In globul de cristal al unei vrajitoare la inceput de cariera. In inceputuri sta credinta ce izvoraste din latura etica a fiecaruia, din moralitatea dobandita genetic, cel putin in conceptia imperativului categoric a lui Kant. Dar unde sta puterea, imaginatia sau visul?
Acum curg secundele in sens invers si incerc sa-mi desenez in minte momente nepierdute nu de mult timp. Am o liniste a sufletului pe care numai eu o pot atinge. Te simt cum ai zarit ceva in spatiul pustiu, in fluxul de intuneric, si ti-ai aruncat privirea dincolo de lumea ta. Poate curiozitatea te-a impins, dar cui ii pasa, atata timp cat eu am fost acolo?!
Sunt fascinat de sclipirea a doi ochi patrunzatori. Sunt nelinistit la modul cel mai linistitor. E acea neliniste pe care mi-o doream, confortabila. Nu cred ca mi-o poate fura cineva... sau poate tu... cine stie?!
Privesc din ultimul rand, din semiobscur, din fotoliul meu, din goala sala de spectacol. Sunt cald din nou.
Din fiecare cerc se face soare. Antrenand lumina se face zi. Apoi ziua se inclina si piere in spatele cortinei atunci cand fiecare cerc apune. Nu as lasa-o sa se opreasca nicio clipa si sa coasa la loc realitatea. Vreau sa las lucrurile imperfecte sa ma salveze. Se poate intampla... sau... cine stie?!
Imi potrivesc ceasul desi e doar un gest teatral. Timpul nu mai e in incapere cu mine. Simt doar un singur parfum. Simt cum se aprind si se consuma cuvinte cu o singura aroma. La fiecare colt vad umbra celor care au incercat sa-mi poarte grija, sa-mi aduca vestile, sa-mi inchida hainele, sa-mi spele pacatele... Lor le dedic muzica. Pentru ei am tot ce se aude si se simte, am sufletul deschis pana la secunda ce ne separa. Am cartile mele, trairile mele, viata mea asa cum nimeni nu o vede...un rol pierdut.
Ma opresc! E ora la care cineva vrea sa intre...
Poate este un om frumos... sau... cine stie?!
duminică, 20 martie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)